Critică literară-filozofică, de-a dreptul

Ei, și cum mi-am adus aminte într-o bună zi de dragostea mea fierbinte și neabătută pentru „Nu”-ul lui Eugen Ionescu, m-am gîndit să văd ce mai zice gudridț-ul despre „Pe culmile disperării” (logic, în capul meu și nu numai astea 2 + Mai3 sînt de-a pururi legate. Oh, după ce termin de scris postarea asta sper să-mi amintesc să mă uit pe gudridț după Mai3) pentru că, normal, vreau să citesc critici negative despre cărți care m-au secat, nu critici pozitive despre cărți pe care le iubesc forevă și purtujur, căci laudele nu reușesc niciodată să-mi bucure sufletul mic și negru ca criticele (ah, flirtez cu cacofonia!).

 

Și uitîndu-mă eu la recenziile cu de la trei stele-n jos (în mod normal m-aș fi uitat de la două stele-n jos, dar n-ai cu cine, dom’le, chiar și ăia cărora nu le place tot îi dau trei stele) am văzut în engleză (căci, normal, în română toate laudele-s laudative, măcar patru stele) că unii ziceau că ce deprimanto- adolescentin, păcat de stil. Care stil? Ăla greoi și dezlînat? Sau la traducerea în engleză s-a mai pierdut din farmecul originalului?

 

Chestia asta cu stilul mi-a amintit cum am auzit eu, înainte de-a fi citiy ceva de Cioran, că stilul lui a fost mai bun în franceză decît în română, care eu la momentul respectiv m-am gîndit că da’ de ce? Că dacă e să ai talent ai în orice limbă, nu? Și cu atît mai mult într-a ta. Dar după ce-am citit pe culmile disperării am înțeles. Nu se putea mult mai rău, dacă i s-ar fi deteriorat bietul stil ar fi devenit ilizibil. The only way was up, după cum ar zice franțujii.

 

Problema mea, probabil, e că am citit-o prea tîrziu. Dacă o citeam la 15 ani (că am suferit depresia existențială la 16 ani cu „Calea Victoriei” a lui Cezar Petrescu ca – ioi – catalizator. A fost așa de rău că-n vacanța aia de iarnă nici să mă joc tetris n-am avut chef. Numai darurile de la Moș Crăciun ce m-au mai alinat) poate rezonam. Dar la douășmult de ani nu m-a mai emoționat, ba nici n-am prea avut răbdare cu bietele lui suferințe. Problema lui (aici închideți ochii căci urmează ceva groaznic și adolescentin, dar dacă e o postare despre cărți adolescentine ce să fac?!) a fost că nimeni nu voia să se f..ă cu un deprimanto-depresiv. Hm, și Mai3 o fi ieșit tot din frustrări din astea, desi nu chiar așa puternice.

 

Numai „Nu” iese cîștigat de aici de unde se vede că-i adevărat că femeilor le plac bărbații cu umor. Bine, și „Nu” e o carte adolescentină, dar ce-are-a face, tot ce-a scris copilul rămîne valabil și azi (în afară de dorința de faimoșenie și frica de moarte cu care n-am prea rezonat nici atunci, nici la a treia citire).

 

Vaivai, ce secsist!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Critică literară-filozofică, de-a dreptul

  1. vio zice:

    deci te rog eo fuarte mult să pui măcar link la nemurirea aia de pe gudridț pe care mi-ai trimes-o pă meil, senkiu. pentru căci e păcat să să piardă așa ceva. rilii. ai min it.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s