Postare culturală

Îmi vine să mai scriu o postare de beauty and fashion, dar nu se mai poate aşa. Totuşi! sunt făcută şi din spirit, nu doar din carne, aşa că trebuie să mă mai plâng şi de defectele minţii mele, nu numai ale corpului.

 

Aşa că o să povestesc despre cele două expoziţii pe care le-am văzut la Roma acum vreo lună. Care am aflat eu despre ele de la Monica Micu [dacă intră pe aici cineva care are dubii – gen copii de liceu care caută poezia cu Trecut-au anii… (apropo, s-a schimbat titlul poeziei? că lumea caută cu ultimul vers acum) – copii, cum am scris eu înainte de paranteză nu e corect. Da’ aşa am avut eu chef].

 

Prima oară m-am dus la Vermeer să-mi clătesc ochii, c-am zis că la Guttuso mă duc numai dacă mai am timp şi energie. Aşa. Şi am intrat eu la minunata expoziţie şi m-am uitat la frumoasele tablouri ale lui Vermeer şi ale unor concetăţeni contemporani ai lui. Foarte drăguţ – unele păreau de-a dreptul 3D, iar altele aveau lumină şi culori măiastre. Şi am aflat la un moment dat (într-o sală unde vedeam un tablou cu Santa Prassede copiat de Vermeer după ceva italian) că omul s-a convertit la catolicism când s-a-nsurat. N-am prea dat importanţă că, na, păţăşti. Nu-i nici primul, nici ultimul. Apoi am mai aflat noi (adică eu şi cine o mai fi fost la expoziţie şi-a citit de pe pereţi) că olandezii protestanţi îi discriminau pe catolici (mă rog, probabil că şi spaniolii îi discriminaseră pe protestanţi înainte, dar nu se insistă pe partea aia). 

 

Şi când chiar mă gândeam că, totuşi, ca ce chestie atâta informaţie catolică (adică, na, la fede o fi fost importantă pentru Vermeer, dar ce ne pasă nouă?! Noi vrem să vedem tablouri şi alea-s la fel indiferent de confesiunea pictorului) am ajuns la ultimul tablou şi m-am lămurit. Ultimul tablou era „Allegoria della fede”. Della fede catolica, să fim mai precişi (copii, tot incorect). Şi era un tablou perfect plat şi enervant din punctul meu de vedere care nu le are cu alegoriile, simbolurile şi mania persecuţiei. Dar chiar aşa, o grămadă de tablouri interesante şi frumoase ca să termine pe câmpii?! 

 

Şi cum n-aveam lămâie la mine să taie greaţa a trebuit să mă-ntorc un pic la sălile dinainte (şi la piesa centrală – Fata cu pălărie roşie sau cum i-o fi zicând în română – care oricum nu era ea frumoasă, dar era fain tabloul) ca să-mi mai treacă impresia de final.

 

Am ieşit de acolo complet ameţită de gânditul în română, cititul de pe pereţi în engleză şi din catalogul expoziţiei (sau cum i-o fi zicând) în italiană (acum se explică şi cum am ştiut numele ultimului tablou. Că dacă nu era catalogul îi ziceam alegoria cu biserica catolică şi gata). De unde se vede că n-am antrenamet la cititul în italiană. Şi apoi m-am dus să mănânc în Trastevere.

 

După cum a rezultat dup-aia, am avut timp şi energie să merg şi la expoziţia cu Guttuso. Şi m-am dus. La început am cam strâmbat din nas (artă prea modernă pentru bietul meu creieraş) – păi, ce, aşa aş putea picta şi eu cu nişte cursuri de desen (că n-am absolut deloc talent aşa că trebuie să-nvăţ nişte trucuri sau nu ştiu nici eu ce-am vrut să mâzgălesc). Dar cu timpul m-am obişniut şi-a-nceput să-mi placă. 

 

Eh, şi pe la mijlocul expoziţiei am ajuns la un tablou care se numea Crucificare. Şi care a creat mare scandal mare când a fost expus pentru prima oară şi întâiaşi dată că s-a şocat biserica catolică cum că de ce erau toţi protagoniştii goi. Vai, până şi Maria Magdalena! Blasfemie, blasfemie. Bine, nu li se văd părţi esenţiale, dar cred că b.c. se temea de imaginaţia bolnavă a credincioşilor că le-a recomandat puternic să nu meargă să vadă tabloul (asta în ’41 sau ceva de genul când a fost expus prima oară, nu acum). Bine, Guttuso a explicat el că nu i-a pictat goi să se şocheze pudibonzii, ci că nu ştia cum să-i îmbrace. Cu haine de acum 2000 de ani?! Cu haine din al doilea război mondial?! Aşa că a făcut tabloul atemporal. Dar n-a contat pentru b.c. că ea avea probleme mai importante decât al doilea război mondial (hm, asta-mi aduce aminte de filmul „Amen” – cred c-aşa-l chema).

 

Şi dup-aia expoziţia a continuat şi până la sfârşitul ei m-am mai liniştit – poate totuşi n-aş putea fi şi eu un pictor ca Guttuso, chiar de-ar fi să mă duc la un curs de desen.

 

Despre Vatican nu mai spun (foarte frumos, mult pr0n pe pereţi. Dar din ăla bun, nu cu mesaj ca al lui Guttuso). N-am văzut scara elicoidală (sper să nu-mi aducă nici o căutare ciudată cuvântul ăsta – sau o parte a lui) că am fost cu ghid şi ne-am dus pe unde ne-a dus Rafaela (cu un l că ne-a spus ea, dar nu ştiu cu câţi f). A fost un ghid în italiană (că am rezervat târziu şi n-am mai prins în engleză) şi am înţeles aproape tot (şi fără eforturile intelectuale de la citit. Că de ascultat e mai uşor). Singura chestie la care n-am fost pe fază a fost ce i-a promis papa omului pe al cărui pământ a găsit statuia aia cu grecul ăla cu doi copii şi nişte şerpi nesimţiţi (nu mai ştiu cum îi zice, dar am învăţat la istorie. Ceva ce-ncepe cu L). Oricum, nu i-a dat ce i-a promis, dar n-am găsit povestea pe net şi-s traumatizată. Va trebui să mai merg o dată la Vatican cu ghid ca să ascult povestea (şi mă gândeam că data viitoare merg fără ghid şi văd şi scara păcii!). 

 

Na, iaca, am spus şi de Vatican.

 

Sunt o cultă şi-un suflet sensibil!

 

Post Scriptum cu Disclaimer: n-am nimic special împotriva bisericii catolice. Doar că a ajuns să mă irite biserica în general. Poate din cauza catedralei neamului, dacă stau să mă gândesc. Dar nu numai.