Ce proastă eram eu când eram mică

Titlul, cred eu, e mai incendiar decât va fi postarea (că nu ştiu cum va fi postarea; am o vagă idee, dar, cu obiceiul meu de-a divaga, cine ştie unde ajung). Şi-n plus, nici acum nu sunt cine ştie ce deşteaptă – dar sper că-s un pic mai puţin naivă.

 

Am citit, acum vreo două luni (sau mai mult sau mai puţin, chiar nu mai ţin minte) „Vechi maeştri” a lui Thomas Bernhard. M-a lăsat cu o dorinţă de a revedea muzeul de artă din Viena prin ochii lui şi cu nişte nedumeriri legate de ideile prezentate în carte. Bineînţeles, el acolo vorbeşte de Austria catolică, dar mă îndoiesc că se referea strict la arealul cu pricina. 

 

Trec peste ideea că (scuzaţi cacofonia) copilăria este infernul (mie nu mi s-a părut – e adevărat că atâta vreme cât trăiesc părinţii tăi eşti în oarecare măsură copil, dar eu nu ştiu dacă chiar te maturizezi după aia şi sper să nici nu aflu multă vreme de acum încolo) şi mă opresc la ideea că dascălii tâmpesc elevii, că-i pregătesc doar să fie buni cetăţeni, nu oameni (sau ceva de genul).

 

Nu ştiu dacă putem spune asta, sincer. Eu nu cred c-am fost tâmpită şi mai grav de învăţătorii şi profesorii mei (e adevărat că nici n-am fost la vreun muzeu de artă cu ei, dar oricum eu nu-s prea artistică şi mă uit ca mâţa-n calendar) – cred că mi-am urmat tendinţa naturală spre tâmpenie. Şi nu cred că dascălii ar fi putut face prea multe ca să contracareze natura – cum ar fi fost să se uite la fiecare copil din clasă şi să vadă ce prostii are-n cap şi să-ncerce să-l vindece?! Păi n-ar fi ajuns 24 de ore într-o zi şi 365 de zile întru-un an.

 

În definitiv, când eşti mic ai nevoie de certitudini, nu de nuanţe. Nu eşti în stare să vezi nuanţele şi dacă ţi se spune că există cred că incertitudinea te traumatizează rău de tot mai degrabă decât să-ţi deschidă minte. Şi apoi, pe măsură ce creşteam, şi dascălii erau mai puţin rigizi şi începeau să discute cu noi în loc să ne livreze certitudini absolute. Începeam să avem discuţii la orele de literatură şi istorie şi economie (la fizică şi chimine nu, că n-aveau bieţii profi cu cine. Iar matematica din fericire ni s-a livrat totuşi în termeni de certitudini ori ne-ar fi pierdut pe drum).

 

Şi nişte exemple superpenibile de tâmpenie naturală gravă – ce credeam eu când eram mică:

  • eu când eram mică credeam că al doilea război mondial a fost ultimul război ever. Că oamenii şi-au dat seama că războaiele nu-s bune şi deci nu se mai războiesc. Părinţii mei nu s-au prea străduit să-mi distrugă iluzia (în definitiv era o iluzie bună pentru un copil), dar nu cred că-şi dădeau seama de amploarea prostiei mele – am văzut în copilărie câteva filme de acţiune cu războiul din Vietnam, dar credeam că n-a fost pe bune, ci doar o chestie inventată ca să aibă despre ce face filme. Că doar acţiunea nu parea să se fi întâmplat înainte de al doilea război mondial.
  • tot eu când eram mică (şi aici se vădeşte puternica mea genă ţărănească) credeam că tot ce scrie în cărţi e adevărat. Dar tot! Aşa se face că, atunci când am citit „Misiune de taină în Cetatea Eternă” de Ştefan Zaides, m-am întrebat: „Dar de unde ştia el ce-au vorbit aceia? Şi dacă înţelege daca de ce nu scoate şi el un dicţionar, că eu am învăţat la şcoală că daca e limbă dispărută şi deci un dicţionar ar fi fost de mare excepţie!?” Şi nu, nu aveam doi ani când am citit-o, deci clar eram retardată rău.
  • şi încă un exemplu de când nu mai eram mică – din clasa a opta aprox – când am citit pentru prima oară o carte de Sandra Brown (că tot am pomenit-o de curând). Mi-am dat eu seama că ceva nu-i în regulă, dar m-am găndit că nu citisem eu destulă literatură să pot discerne. Adică nu se putea să fie o carte proastă, nu?! Editurile nu publică aşa ceva şi probabil e şi ilegal să publici cărţi proaste (haha, vâna de ţăran e puternică în mine)!

Şi totuşi continuu să mă cred minunată, după cum am stabilit într-o postare anterioară. Deci nu accept critici şi nici sarcasme (prea mari – sarcasmele; critici nu accept de nici un fel).

 

PS: Tocmai am recitit ca să mai corectez din greşeli şi trebuie să recunosc – titlul nu e mai incendiar decât ultima parte a postării. Ba chiar pare puţin blând.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s