Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec

Nu, nu mor, deși cred c-o să ajung să-mi doresc.

 

Oricum, asta am simțit miercuri după-masă când am realizat faptul că mai aveam doar o zi de stat în delegație și mai aveam o grămadă de întâlniri și îmi mai trebuia o grămadă de training.

 

Of, și traningul e pentru un raport perfect inutil din punct de vedere rațional. Hai să interpretăm datele până le amețim de tot și să vedem de ce s-a întâmplat până și cea mai mică abatere de la target (nu că am fi vreodată în primejdie să ne atingem obiectivele altfel decât din greșeala și prost noroc). Dar în același timp hai să avem grijă ca nu cumva să acționăm pe baza raportului și să eliminăm cauzele rateurilor. Nu, nici vorbă. Să-l folosim doar ca aflăm cauzele rateurilor și să le justificăm în fața managerilor noștri. Care și ei se vor justifica în fața managerilor lor. Și tot așa până la sfârșitul istoriei.

 

Și între timp să futem la nervi persoana care publică raportul ca să ne justifice ea nouă (și nu noi ei, cum ar fi normal) de ce a fost rezultatul influențat de activitatea departamentului nostru. Că noi nu prea știm ce se întâmplă în departamentul nostru și nici nu ne pasă, noi vrem doar să dăm bine în fața managerilor noștri. Și dăm, că și managerii noștri sunt niște tâmpiți care nu și-ar folosi creierașele nici ca să treacă strada așa că ne cred pe cuvânt când le spunem ce minunați suntem noi. Deși noi, ca și ei, existăm degeaba și ar trebui să murim în chinuri (și când spun noi mă refer la managemetul de cel mai de jos nivel, nu la mine și alți negri. Deși putem fi și noi, negrii, foarte inutili și imbecili, mai ales când suntem negrișori cu veleități de manageri. Și atunci, bineînțeles, suntem foarte apreciați de superiori care-și spun: – iar ghilimele – „Vai, uite un mini me. Trebuie să fie genial ca mine!”).

 

De unde rezultă, bineînțeles, că toți sunt proști în afară de mine. Clar. Nu știu cum reușesc eu să fiu așa deșteapă fără să fiu deja președinta galaxiei.

 

Eh, postarea asta nu prea are sens pentru altcineva în afară de mine, dar am simțit nevoia să-mi spun plictiselile astea (a cinșpea mia oară, dar de data asta nu în gând. Și nici verbal). Și sunt oarecum mândră de mine că (aproape) n-am înjurat (nici măcar Tulai Doamne!).

 

Hm, m-aș fi gândit că prima mea postare cu vers va fi – copy paste ghilimele – „și nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc” (deși nu știu cît de potrivite sunt ghilimelele că poate versul nu e exact așa) întrucât chiar se cere o postare despre cât de proastă eram eu când eram mică (aia cu 1001 de nopți de-abia zgârâie suprafața).

 

Trecutul străzii mi-a amintit de pui. Și de unul din răspunsurile mele preferate – varianta a la Hemingway, cred – To die. In the rain. Alone.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Plictiseli plictisitoare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s