Cărți de colorat

Am văzut de curînd (da, știu, bună dimineața, soare) o carte de colorat pentru adulți. Am fost foarte traumatizată, eu credeam că astea sînt ca cele pentru copii, dar eventual cu mai multe pagini. Dar nu, au desene mult mai complexe și lipsite de orice bun simț, ceva în genul caleidoscopurilor, de te-apucă disperarea numai cînd te uiți la ele, ce să mai și pui mîna pe creioane de colorat. Eu nu-nțeleg cum se relaxează adulții cu astea, e muncă de ore întregi pe fiecare pagină și, oricît mi-ar plăcea mie cărțile de colorat pentru copii, e o pierdere stupidă de vreme să stai mai mult de juma’ de oră pe pagină. Încă mă simt stresată cînd îmi amintesc. Hm, ce mi-ar trebui mie ar fi o carte de colorat cu Mașa și ursul. Sper să nu m-apuc să gugălesc după asta. Și-un tricou, și lenjerie de pat. Și-un termos.

 

Apropo, acum citesc „E greu să fii zeu” în care personajul principal terestru e în misiune într-o Extraterestrie medievală și, ca să vezi, poartă lenjerie. Acuma, asta n-ar fi așa de șocant, și eu aș prefera să port lenjerie chiar dacă aș fi într-o misiune sub acoperire în Medievalia, dar el poartă maiou de NYLON!!! Pe de o parte înțeleg că e o carte scrisă în URSS și, deci, trebuia să urmeze linia partidului în privința lenjeriei, dar pe de altă parte e sefe! – chiar nu puteau spune autorii că personajul principal era nevoit să poarte lenjerie din materiale naturale ca să nu dea de bănuit cu plasticisme în Medievalia? Mă rog, poate partidul se temea că cetățenii sovietici vor privi cu jind spre Medievalia gîndindu-se că viața lui Andrei Rubliov nu era așa de nașpa dacă nu trebuia să poarte chiloți de nailon (cartea – sau cel puțin traducerea – nu specifică dacă și chiloții erau de nailon, dar ce altceva putem bănui?!), dar, dacă stăm să ne gîndim, Andrei Rubliov (cel puțin ăla din filmul lui Tarcovschi) probabil purta lenjerie de cînepă superaspră și, cine știe, iarna poate chiar de lînă, ioi!

 

Oare ce-i mai stresant: o carte de colorat pentru adulți (apropo, nici culorile nu trebuie să fie din alea faine, de copii, ci trebuie să fie din alea rafinate și plictisitoare, de adulți) sau un maiou de nailon?

Posted in Uncategorized | 2 comentarii

Lupt și cîștig

Iată, la singular nu rimează, cine s-ar fi gîndit?!

 

M-am chinuit multe (muuuuulte) luni de zile cu primul volum de povestiri ale lui Thomas Mann. Vai, suflete!, cine s-ar fi gîndit că pînă și Thomas Mann a fost un dușbeg în tinereți. Poate sînt un pic dură, dar perioada romantică nu a fost deloc flatantă pentru literatură.

 

Paranteză! Asta-mi amintește cum am citit pe unul din site-urile (nu pot să scriu saiturile că mi-i frică să nu dau în arheologie. Deși am citit azi un articol interesant cu arheologie. O cetate dacică, ceva) cu recenzii de cărți și alte bălării (unul din alea cu mai mulți autori) un interviu cu niște poeți ceva și ce cred ei despre Eminescu. Și zicea unul că vai ce jenant cum era Eminescu rămas în urma tendințelor globale și recicla idei vechi, că cum adică mai era încă romantic cînd tot pe vremea lui scriau și Whitman și ceva franțuz, nu mai știu care. Ei, iaca, frate, cum: Eminescu era nemțofon, nu anglofon și nici măcar franțuzofon, deci se inspira de unde putea și se ancora la ce cultură putea. Și anume la cea retardat-romantică – în floare încă la juma’ de secol după el (sau poate nu-n floare, da’-n orice caz nu suficient de moartă).

 

Așa, și întorcîndu-ne la Thomas Mann și povestirile tineroase romantice, am ajuns la Tonio Koeger, Werther-ul lui, care era și el un dușbeg, ce surpriză! Căci iată ce spune burghezul la un moment dat (după multe blabla-uri despre artist și condiția lui):  „Călători confortabil (fiindcă obișnuia să spună că un om care duce o viață lăuntrică mult mai grea decît alții e îndreptățit să pretindă oarecare comoditate exterioară)”.  Serios? O să încerc textul ăsta pe managerul meu să văd dacă-mi mărește salariul. Mă-ntreb cum se stabilește cît de de grea viața lăuntrică a persoanei. Sau poate trebuie doar să fiu o dușbegă ca să-mi imaginez că nimeni nu-i mai tormentat și mai profund decît mine.

 

Paranteză! Pff, ce-mi plac parantezele! Asta mi-a amintit de faptul c-am vrut să scriu, dar n-am scris, că mi-a fost lene. Cînd am citit „Povești cu scriitoare și copii”, una dintre scriitoare zicea că „un bărbat este mai important într-o familie decît o femeie… din punct de vedere metafizic… pentru că au un alt creier , pentru că au altă dimensiune a sentimentului de responsabilitate, pentru că tot ce e în lumea asta făcut ca lumea e făcut de ei”. Și tot așa. Pfui, ce m-am enervat. Păi cum, tu?! După vreo 70 de pagini m-a răzbunat o altă scriitoare care spunea: „La burse se duceau numai ei, scriitorii-bărbați, nici o singură mamă. Încă o confirmare pentru mine că scriitoarele sînt mai oameni decît scriitorii…”.

 

Și, pentru c-am uitat să menționez la postarea trecută, am un deodorant natural (sau pe-acolo) de la Favisan. Acuma, cînd m-am uitat la el am obs că e și expirat, poate asta exlică într-o oarecare măsură de ce nu funcționează aproape deloc pe mine. Dar poate nu, majoritatea deodorantelor (toate, în afară de toxicul ăla băgător în mormînt) eșuează destul de des în cazul meu. Și am și-un deodorant cu alum și argint (cu săruri de, cred, dar mi-e lene să mă duc iar în baie să mă uit și la ăsta). Noi să fim sănătoși.

Posted in Uncategorized | Un comentariu

Alte soluțiuni

Am uitat pentru ca să menționez la postarea precedentă că mă bate gîndul să-mi preparisesc un deodorant de casă căci am citit eu o postare pe un blog. Postarea era pe un blog în engleză, ocazie cu care am aflat că există backing soda, dar și backing powder care eu aș fi crezut că-s același lucru, dar cică nu. Oricum, backing soda e tradiționalul nostru bicarbonat de sodiu și el trebuie pus în deodorantul natural (sau poate fi chiar el în sinea lui un deodorant natural dacă-l aplicăm cu un puf. Cică.). Bicarbonatul de sodiu e împotriva miroselii.

 

De asemenea, rețeta pe care am găsit-o mai cere și amidon de porumb care e împotriva umezelii. Acuma eu nu zic că amidonul nu e natural, dar n-ar fi ca și cum mi-aș apreta axilele? Cît poate fi de sănătos?

 

Ca să lege pudrele astea, rețeta cere ulei de cocos, iată un ingredient care nu mă deranjează (presupun, parcă n-aș vrea nici să-mi uleiez hainele, nici să mă trezesc cu trei ore înainte de-a ieși din casă, deci depinde de cît de repede îl absoarbe pielea).

 

Deci mă gîndesc să-ncerc, deși poate doar cu primul și cu ultimul ingredient, că de unde să scot amidonul vieții?!

 

Ca o observație laterală, o prietenă de a mea zicea că mirosește mai puțin spre deloc în ziua de după cardio, deci ar trebui să mă reapuc de zbînțuieli la sală și să verific dacă funcționează principiul și la mine.

 

Mă scuzați, am o mică obsesie.

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Blocăr

Mi-am luat în primăvară (sau poate chiar în iarnă, cine mai ține minte) de la Jaia un antiperspirant pe care-l cheamă blocăr și, cîndva prin mai, l-am și folosit. Am avut un șoc foarte puternic – pentru prima oară de cînd m-a lovit pubertatea am avut axilele uscate. Nu credeam că așa ceva e posibil, mă gîndeam că asta e o senzație pe care o poate simți doar restul omenirii.

 

M-am oprit din folositul lui după vreo două săptămîni căci, mi-am zis eu, ceva care are un efect atît de puternic trebuie să fie megatoxic și nu-i mai bine să fii (relativ) sănătos, chiar dacă oareșcum jilav și, ocazional, odorific (că n-am vrut să scriu puțitor, pentru că e respingător și nepoliticos – față de cititori vreau să zic nu față de mine căci eu trebuie să mă călesc și să privesc adevărul cu stăruință-n față. Bine, nu-i musai, poate, dar e indicat) decît să fii bolnav?!

 

Apoi, prin iunie am început iar să-l folosesc și m-am oprit iar acum o săptămînă. Prea tîrziu, probabil am deja cancer și azi și-a încetat în sfîrșit efectul deci m-am întors la starea obișnuită a axilelor mele.

 

Sînt într-o mare dilemă – ce să aleg? O viată scurtă, uscată și dezodorificată sau una posibil mai lungă, umedă și ocazional, puțitoare (scuze, adevărul adevărat)?

 

Azi după masă, în autobuz, cineva mirosea (nu eu). De ce nu-și țin oamenii mîinile pe lîngă corp? Chiar nu-și dau seama cînd emit putoare?! Sau poate nu le pasă, se gîndesc că nu-i frumos să-i discriminezi pe baze din astea superficiale, ceea ce poate-i-adevărat, poate și ei sînt oameni, dar totuși de ce?! Plus că pe considerentul acesta ai putea crede că și vecinii emițători de muzici sînt oameni, dar nu! ei nu sînt oameni! Cu siguranță există o limită a corectitudinii politice și a nediscriminării!

 

Deci a muri sau a nu muri aceasta e întrebarea. Restul e tăcere (mie mi-a plăcut filmul ăsta).

Posted in Uncategorized | 5 comentarii

Fericire pură și nealterată

Se poate să mai fi avut titlul ăsta pe undeva, că eu sînt o persoană foarte pozitivă de felul meu (hihi), dar îmi descrie așa de bine starea de acum! Voiam să scriu o postare opusă la lucru, dar ce bine că natura mea optimistă a prevalat și m-am gîndit că mai bine scriu acasă, după ce mă uit în poștă, să fiu sigură.

 

Ei bine, de o săptămînă trăiesc în chinuri groaznice cu bănuieli înfiorătoare că poștașul îmi trimite corespondența altundeva și altundevaul cu pricina nu binevoiește să corecteze fluxul. Foarte urît din partea mea, căci, iată!, la numai trei săptămîni după ce bucdepozitori m-a înștiințat că mi-a trimis cartea, cartea mi-a și ajuns. E adevărat că trebuia să-mi ajungă zece zile, dar mai contează?! Nu mai contează, Doamne-ajută. Acum pot spera c-o să-mi ajungă și cartea următoare undeva peste o lună.

 

Totuși, chinurile nu rămîn fără urme vizibile (nu mă refer la riduri, deși, dacă apare vreunul, pot da vina pe chestia asta) căci în toiul lor am fost nevoită să-mi ușurez angoasa cumpărînd alte cărți. Ochei, altă carte, căci peipărbecul cu Tifăni Suferinda oricum îl cumpăram (n-am vrut să iau coperta tare anul trecut, că am principii de fier. Că m-am gîndit că pot aștepta cîteva luni, nu-i ca și cum n-aș avea ce citi – ceea ce nu sună a principiu de fier, dacă mă uit bine).

 

Am rămas fidea obsesiei mele cu revelația anului trecut – sefeul nu-i musai să consiste din basme de adormit copiii. Așa că, pe lîngă faptul că mi-am comandat sefe de pe bucdepozitori, mi-am și cumpărat sefe de la magazin; dar, spuneți voi, cum să nu cumpăr dacă am găsit Under the Skin care mă gîndeam eu de cîtăva vreme dacă să-l cumpăr sau nu, dar dacă era pe raft clar era un semn de la univers să-l cumpăr, nu? Acuma mă-ntreb cînd o să am curajul să-l citesc că cică e cam de groază prin unele părți. Filmul l-am văzut, cartea sper să mă lămurească mai bine.

 

Alte știri pe scurt: e una singură – am luptat, am luptat și-am cîștigat! Am cumpărat de la magazinul care e între mine și metrou ultimele două pungi de haribouri ediție limitată. Aleluia, cred c-am mîncat eu singură toată ediția, ar trebui să primesc o medalie! (of, acest semn de exclamare mi-aduce aminte de Suzi. Mie dor de Suzi)

 

Mă-ntreb dacă o să reușesc vreodată să pun doi bani unul peste altul.

Posted in Uncategorized | 8 comentarii

Sînt o cinefilă

Așa că continuu (vai, vai, cacofonie) să mă uit la Craig Ferguson și, cum mă uitam eu la episod pe care, de fapt, l-am mai văzut, am ajuns aici și mi-am amintit cum am văzut (aici trebuia să scriu vizionat ca să nu mă repet în ultimul hal + să-mi fac norma de limbaj de lemn) eu mai demult un film (sau un fragment de film, poate nu l-am văzut pe tot că nu-mi amintesc nimic altceva) britanic cu niște tomi care erau ei prizonieri de război pe vremea lui musolini în Florența sau ceva de genul. Și cum se plîngea unul dintre ei (am impresia că m-am mai indignat pe chestia asta pe aici, dar nu mai știu sigur. Așa că mai zic o dată, n-o fi prima oară cînd mă repet) că, vai, ce-au făcut italienii cu latina, cum au putut s-o degradeze așa. După care a zis ceva în latină cu accentul lui bredpit în ingloriăs basterdț (hei, barserdț se poate citi cu accentul semiscoțian al lui Creg). Ce să zic, frățică, pe lîngă faptul că ai un accent de dă urechea-n icter, ai și căderea morală să comentezi cînd limba ta e un pidgin  de germanică cu franceză (care, se știe, e cea mai barbară limbă romanică. Dacă nu se știe, zic eu acuma. Aici iar am impresia că mă repet în mod repetat) cu-n pic de celtică pe unde nu te-aștepți. Acuma se poate spune că germanica n-a fost niciodată cine știe ce de capul ei (acuma simt c-am dat-o în argou), dar celtica? Poate celtica a fost, cine știe.

 

Și-n continuare mintea mi-a sărit la (fri ăsosieișăn ol dă uei – pfui, e greu să scrii așa. Dar să citești?) opinia rifftrax despre 300 (văzută tot pentru completarea culturii mele cinematografice, dar mi s-a părut c-aș fi exagerat dacă mă uitam pe bune la film) și mi-am amintit de miștocărelile legate de accentul scoțian al lui Leonidas. La vremea respectivă, m-am gîndit „ca ce chestie? fincă toți ceilalți spartani aveau un accent grecesc autentic?”, dar acum știu că și Leonidas ar fi trebuit să aibă un accent britanic bibisi ca să se încadreze (eu zic, totuși, că accentul bibisi li se potrivea mai bine atenienilor, iar spartanii puteau fi, la o adică, și scoțieni sau uelși sau chiar iorcșirieni).

 

Mă-ntreb dacă asta e postarea în care am depășit orice limită a logicii, rațiunii și parantezelor. Și-ncă n-am zis nimic de revenănt (că m-a stîrnit iar postarea lui lector) pe care l-am văzut la cinema! pentru că mă provocase soarta!!! prima oară am zis nu, nău uei, nu mă prinzi pe mine la filmul ăla cretinoid, dar a doua oară m-am gîndit că poate vrea universul neapărat să mă duc. Și m-am dus și dup-aia am sperat fierbinte că n-o să ia capra oscarul, că l-am văzut înainte de oscar, vă dați seama?! Hm, peste cîteva zile începea filmul cu zeii egiptului care, oricum o fi fost, precis era de cinșpe ori mai interesant decît zombiul ăla dobitoc, dar, ghinion, nu era o alternativă în ziua aia. Mi-era indiferentă capra, dar acuma o urăsc cu patimă pentru că nu pentru filmul ăla merita oscarul (care eu am vrut și să scriu înainte de oscar o postare despre cît de mult am urît fimlul, dar mi-a fost lene, și dup-aia a luat oscarul și m-a lovit lehamitea)! Și acum îl urăsc și pe tom hardi, de existența căruia nu eram conștientă înainte, fincă (fiindcă, pentru cine are dubii, deși încă nu se apropie bacul) a fost prea tîmpit să omoare capra la începutul filmului. Plus că mi-am pierdut tot respectul pentru urși, sigiai sau nu.

 

Na, iaca, am zis și de revenănt (cum se pronunță?). Sper ca rifftrax să-l comenteze și ca majoritatea comentariului să fie „mori! mori! mori!”. Care eu, pentru că l-am văzut înainte de a urî capra definitiv, mi-am permis să zic și „sper să nu iei oscarul pentru oscarpr0nul ăsta!” în alternanță cu „mori!”.

Posted in Uncategorized | 8 comentarii

Tot nedumeriri legate de biuti

De data asta un subiect oribil care mă va arăta în toată micimea mea sufletească.

 

Deci (oare de ce simt așa o satisfacție cînd încep o frază cu deci? Sînt oare o rebelă la inimă și-mi place să sfidez chiar și cele mai dure legi ale gravitației? Și oare de ce-mi place așa de mult să aberez? Și să parantezez? Iată, Roșu Vertical, eu îmi asum parantezele de vreme ce am observat acum multe postări că n-am nici o șansă să scap de ele), cum mă uitam eu la Craig Ferguson și, mai precis, la episodul ăsta, am văzut primul invitat (pe la mijlocul clipului) și am zis: ioi! Ce pățiși, maică?!

 

Cred că m-am mai felicitat pe aici pentru faptul că nu-s frumoasă, deci nu trebuie să mă streseze foarte tare bătrînețea (mă felicit de cîte ori văd oameni care au fost clar foarte frumoși în tinereți, dar nu știu îmbătrîni decent). Dar, dar! Omul ăla clar n-a fost niciodată o frumusețe (plus că bărbații n-ar trebui să fie chiar așa de obsedați de bine arătare. Nu-ncerc să fiu secsistă, dar chiar nu se pune atîta presiune pe bine arătarea bărbaților, nu?). Așa că de ce a simțit nevoia să-și altereze procesul de îmbătrînire? Și-ncă într-un mod atît de drastic? Oare să fie complet rupt de realitate și să creadă c-a fost vreodată un secs simbol?!

 

 

Știu că sînt vulgară și neintelectuală, dar ce să fac dacă asta mă preocupă acum?! Oare va rupe această postare legătura profund culturală pe care o am cu cititoarele mele (teoretic vreo 7, dar poate unele au dezertat deja pe motiv de două postări pe an)? Va fi ca-n Floare albastră? Că tot mă obsedează de vreo două săptămîni versurile „Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră”. Și anume, mă obsedează pentru că m-am gîndit ce-ar fi dacă, în loc să-i învățăm pe străini înjurături în română (spunîndu-le că-s complimente), i-am învăța versuri la întîmplare și apoi i-am monitoriza să vedem dacă-s pălmuiți? Eu aș pălmui pe cineva care mi-ar spune asta. Păi cum adică, nu mai îs minunată? De ce?! Hm?! Hm?!

 

Problema cu planul ăsta e că-ți trebuie străini talentați și cu memorie bună, că nu-i chiar așa de ușor să înveți versuri și să le pronunți în mod recognoscibil.

Posted in Uncategorized | 8 comentarii