O preocupare culturală

Anul acesta, pentru prima oară și întîiași dată, am obîsî la marx end spensăr vinul de porto (parcă așa era traducerea, nu?).

 

Asta mi-a amintit de toate romanele englezești de secol al XIX-lea (și nu numai, probabil și acum mai au obiceiul ăsta – băi, deci internet explorărul ăsta mă-nervează: de cîte ori tastez ăsta îmi corectează automată în acesta, mama lui! – ciudat) care-l menționau ca un păhărel de băut înainte de cină (oare e acelați lucru cu șeri? că nuș dacă am nervi să mai încerc și șeri. Sau șeri era înainte de cină și porto după? Pff, și numa’ acu’ cîteva luni am citit o carte de Angela Thirkell în care personajele beau ceva, dar cine mai știe ce, înainte de cină).

 

Intenția mea inițială a fost să-l evit ca pe ciumă căci cine vrea să bea un vin scîrbos de dulce?!, dar un coleg mi-a spus că ideea cu vinul acesta e să fie mai alcoolic, nu neapărat mai dulce. Și, afectată de orbul găinilor, m-am dus la magazin, m-au uitat la sticlă, n-am văzut nici o indicație de dulceață și l-am luat acasă în scopuri cultural-educative.

 

Ei bine, era dulce. Nefiresc de dulce. Groaznic de dulce. Dar cumva chimic, nu licoros. M-am uitat în cele din urmă cu atenție la sticlă și am văzut că într-adevăr scria pe el că-i dulce. De asemenea, alcoolul în plus nu se prea justifică – 20%. Dar, interesant!, era și o indicație de porționare: 50 ml pe pahar (deci un șot?!). E bine cu sugestia asta de a bea numai două cincimi de pahar normal, că altfel cred c-ar da lumea în hepatită (A).

 

Deci nu recomand.

 

Sper, totuși, ca data viitoare cînd dau de porto în cărți să-mi amintesc de diferența față de șeri (noa bine, am gugălit – șeri e vin alb și, teoretic, sec?!, dar cică e tot vin de desert. Și atunci de ce-l beau oamenii din cărți înainte de cină?! De asemenea, amîndouă cică-s întărite, dar șeri are numai vreo 12% și atunci cîte avea înainte de întărire?! A trebuit să gugălesc și fortifierea să văd dacă nu-nseamnă altceva decît indică bunul simț, dar cică nu. Șeri sfidează bunul simț, nu fortifierea).

 

Ei bine.

Reclame
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Tot cu zdrobitoarele

Mi-am dat seama a doua zi (după ce m-am mai liniștit cu nervii capului, deși tot e șocant să vezi cîte feluri de zdrobitoare există – noroc că, după cum spune Monica, degeaba) că e cam de prost gust să las misterul să planeze asupra momentelor in care povestea vieții mele se intersectează cu povestea vieților zdrobitoarelor de usturoi.

 

 

Hm, deci voiam să încep cu un pas important în devenirea mea ca adult (oare cîți pași sînt?) – perioada în care m-am hotărît să-mi cumpăr un zdrobitor de usturoi ca să se asorteze cu papilele mele gustative mature și evoluate cărora a început să le placă usturoiul după treij de ani (sau poate mai devreme, cine știe, dar în anii 20 n-am obs, eram ocupată).

 

Dar! primul zdrobitor de usturoi din viața mea a fost cel al mamei mele (că mai ajutam și eu la munca necalificată în bucătărie). Asta s-a întîmplat după revoluție, căci înainte nu era tehnica consumeristă așa de evoluată (sau cel puțin n-aveam noi pilele alea să ne facă cineva un zdrobitor de usturoi la vreuna din fabricile de strunguri, piulițe și ce mai era prin oraș. Dar știu pe cineva care avea o chestie din aia de scos sîmburii de cireșe! Și am auzit de cineva care avea o mașină de măcinat roșii, ceea ce e și mai impresionant. Eu nici n-am știut pe vremea aia că aceste trei minuni ale științei și tehnicii existau). Eh, zdrobitorul de usturoi al mamei mele mi-a creat așteptări nerealiste pentru că chiar funcționează, ceea ce, am aflat eu mai tîrziu în viață, e chiar neobișnuit. Sau sînt eu cea mai nenorocoasă persoană din lume, căci, iată, și al Monicăi funcționează.

 

Primul zdrobitor de usturoi mi-a intrat în viață acum nu mai mult de opt ani (deși un moment hotărîtor în viața mea de om mare, nu mai țin minte cînd s-a-ntîmplat). E un zdrobitor generic, probabil marca proprie Tesco sau ceva asemănător. Dar pe vremea aia eram și mai economicoasă ca acum și-n plus, singurul zdrobitor pe care-l cunoscusem pînă atunci mi-a creat un sentiment fals de siguranță. Am fost oareșcum dezamăgită, îi lipsește perfecțiunea.

 

Anul acesta m-am hotărît brusc și dintr-o dată (după ce mă gîndisem de mulți ani liric la acest lucru) să-mi cumpăr un nou zdrobitor de usturoi, unul mai scump și mai bun (a, asta-i ca cîntecelul cu podul). În interesul adevărului absolut, am să mărturisesc că deciziunea bruscă și dintr-o dată s-a produs pentru că am văzut un zdrobitor la reducere. Și mi-am zis: „Perfect! Acesta înainte de reducere probabil că era mai scump decît primul meu zdrobitor. Și poate chiar și după reducere, cine știe (nu eu, că nu mai țin minte cît a costat primul. Și nici al doilea nu mai știu, na!)”. Ei bine, prima oară a mers absolut minunat, m-am felicitat cu lacrimi în ochi și nu mi-a venit să cred cît sînt de deșteaptă. Aia a fost prima oară, dup-aia nuș ce-a pățit (se poate să-i fi îndoit eu mînerul?! că pare cîș. Dar pe de altă parte, cît de puternică să fiu?! Și nici nu-l pot îndoi înapoi în direcția aialaltă).

 

Ca norocul, speriat de competiție, primul a început să funcționeze mai bine (sau poate strălucește prin comparație cu cel olog).

 

Mi-e frică să-mi cumpăr un al treilea.

 

Doamne feri, am devenit și mai tangentă și mai parazentoasă decît eram.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

Zdrobitoarele de usturoi din viața mea

Au zdrobitoarele de usturoi un nume mai compact și mai profesional? Dacă da, care?

 

Vai, sînt zguduită! Am gugălit (binguit, ecșuăli) zdrobitor de usturoi să văd dacă-l mai cheamă și altfel (presă pentru usturoi, așa-l mai cheamă) și există mai multe feluri de zdrobitoare de usturoi (unele-s zdrobitoare și altele-s prese. Deci eu credeam că presele-s zdrobitoare și zdrobitoarele nici nu știam că există. Dar acum că știu… am mari dileme intelectuale. Eu cu cine votez?!).

 

Voiam să povestesc saga experienței mele cu zdrobitoarele (presele?!) de usturoi, dar acum mă simt copleșită și dezumflată de atîta informație nouă. Poate ar trebui să renunț la ideea de a avea vreodată un zdrobitor de usturoi care să funcționeze și să-mi cumpăr un mojar cu pistil. Asta ca să descopăr că nici mojarul cu pistil nu funcționează. Funcționează mojarul cu pistil?

 

Știați că:

  • există și așa?
  • și chiar și așa – oare îți trebuie forță supraomenească pentru el?
  • cu totul fără legătură cu zdrobitoarele de usturoi, dar din categoria știați că, eu am fost cu totul și cu totul șocată cînd am aflat că curcile (scuzați cacofonia) de cultură (de gostat, cum ar veni) sînt blege, nu războinice ca alea adevărate.

 

Deci asta cu curcile (cucu!) chiar m-a uluit (deși poate nu mai mult decît varietatea zdrobitoarelor de usturoi, dar mai deprimant). Bietele curci, or fi fost inginerate genetic să scoată spiritul luptător din ele? Sau fiindcă n-aveau curcan? Că n-aveau astea pe care le-am cunoscut. Și, dacă-mi amintesc bine din copilărie, curcanul era prima linie de atac.

 

Apropo, acum citesc o carte care a fost publicată în 1971 (1971, maică!) și în care am găsit un care în loc de pe care (e un jurnal de călătorie tradus din franceză, deci nu-i licență poetică).

Publicat în Uncategorized | 5 comentarii

Absurdisme

Cînd eram tînără, acum foarte mult timp, și chiar și acum cîțiva ani, cînd nu mai eram așa de tînără, mi se părea că proza fantastică e cam degeaba. Dacă ai ceva de zis, spune, dacă nu, nu. Hm, am impresia c-am mai zis asta și nu neapărat despre proza fantastică – probabil e o trăsătură genetică de-a mea.

 

De exemplu, am zis asta cînd am citit povestirile Murielei Spark. Și apoi The Driver’s Seat despre care inițial am zis „bună idee, dar de ce absurdismul?”, pe cînd acum zic „hm, cre’ că era și mai bună dacă era ceva mai absurdă”. Cred c-ar trebui să-i recitesc povestirile.

 

Apropo, programa școlară nu se pune, dar fiindcă tot suntem aici și mi-a picat și la bac, Vasile Voiculescu e mai bun decît Mircea Eliade. Ca scriitor, zic, că la absurdism nu știu fiindcă nu mai țin minte povestirile lor (dar mai cu seamă nu mai țin minte Eliade. Probabil mi se autoprotejează creierul).

 

De asemenea, îmi amintesc c-am citit, dar nu-mi amintesc cine cînd unde, că cică unii dintre Monty Pythons erau mai absurdiști decît alții dintre Monty Pythons (poate e din memoriile lui Alan Bennett. Sau ale lui Stephen Fry) – de exemplu unul zicea „să vină fugind de pe dealul ăsta (deci îmi tot corecta uindăusul în acesta, a trebuit să mă chinui un pic să scriu ăsta – pe al doilea l-am copiat și lipit, nu mai am energie să lupt contra tehnologiei de vîrf. Bine că nu-mi corectează și î-urile din i că m-aș îmbolnăvi cu nervii) 100 de Ioane d’Arc”. Și unul dintre cei mai prozaici zicea „da’ de ce”? Și cel mai absurdist zicea „Num’așa. Ce, trebuie un motiv?!”

 

Ei bine, acum mă uit la seriale britanice de comedie și îmbrățișez cu căldură absurditatea. De exemplu, în Green Wing personajul meu preferat e Sue White (Vio, dacă sună familiar, e glaswegiană). De asemenea, Spaced.

 

Oare asta e bine sau e rău? Mă ramolesc sau mă rafinez? Poate viața ar fi mai interesantă dacă aș lua-o pe o pantă absurdă la lucru. Cu siguranță ședințele ar fi mai puțin soporifice. Și și așa tot ce aud în frumoasa firmă e că trebuie să fiu mai vizibilă și mai vocală. Oh, aș fi vizibilă… Și memorabilă!

Publicat în Uncategorized | 6 comentarii

Am abandonat lupta

Am petrecut anul trecut legănîndu-mă în călduța iluzie că-mi pot controla impulsul irațional de-a cumpăra cărți cu nemiluita (să nu ne-ngrijorăm, totuși, bani n-am economisit. I-am dat pe toți pe șprițuri aperol). Bine, oricum probabil c-am cumpărat mai multe decît am citit, c-am citit numai vreo 30. Dar orișicîtuși.

 

Am fost acasă de Crăciun/Anul Nou și am fost o sfîntă. O sfîntă!, nu exagerez. Nu am cumpărat decît două cărți (cred, nu-mi prea amintesc, a fost demult, dar așa mi-a rezultat la o căutare superficială pe gudridț). E adevărat că nu se știe dacă vor fi citite vreodată (mai ales aia de istorie scrisă super super mărunt. Dacă o citesc pot să-mi pup de adio vederea de aproape), dar numai două așa că!.

 

Dar apoi gata. Am luat-o la vale rău de tot. Întîi și-ntîi am intrat într-o librărie cu cărți la reducere în ideea că oricum n-or să aibă cărți în străineză. Surpriză! Aveau. Am împușcat patru dintr-un foc. A trecut o lună și deocamdată am citit aproape jumătate din una dintre ele.

 

Apoi m-am dus la librăria cu cărți numai în străineză. Căci nu mai fusesem demult, și era frig și nu mă puteam plimba prin oraș cît voiam, și mă săturasem să tot stau în casă în fiecare uichend pe bază de frig, și oricum numa’ o să mă uit un pic, nu cumpăr nimic. Da, da… Numai trei cărți. Una de Toni Morrison, căci dîpîdîvî american era luna istoriei negre și nu mai am decît o altă carte de Toni Morrison, tot necitită și aia. Dar asta nouă e mai scurtă și o vreme ciar am sperat că o să mă apuc de ea în februarie și o să onorez și eu luna istorie negre cumva. Eh, ghinion. Poate o onorez în luna scriitoarelor (aia e aprilie?).

 

Iar azi, hm…, oare azi ce scuză am găsit? A, da. Deci: am văzut pe blogul Emei că există o carte a Octaviei Butler publicată în Ro. Și am zis ia s-o gugălesc să-i zic iepurașului să mi-o aducă. Am gugălit-o, am găsit-o și dup-aia m-am gîndit, logic, ia să văd dacă Nemira a mai publicat ceva de Ursula Le Guin. N-a mai publicat. A rămas tot cu alea două. Nu că nu-s faine, dar nici măcar the dispossessed?! După aia m-am gîndit ia să văd ce mai zice bucdepozitori. Eh, bucdepozitori zicea că avea o reducere mică la o altă carte de a Octaviei Butler (alta decît cea publicată-n Ro) și m-am găndit de ce nu?! și o altă reducere mică la o carte de-a Ursulei Le Guin pe care nu o am și o reducere extrem de neipresionantă la Lavinia! care eu de cînd tot am o obsesie cu Lavinia! Am zis păi ce, mai contează?! Deci trei.

 

Și dup-aia am zis ori la bal ori la spital și m-am uitat și la Angela Thirkell. Încă trei cărți căci mi-am amintit cum unele din ele nu mai sînt pe stoc și nu le-am cumpărat cînd am avut ocazia! așa că acuma că am ocazia cu astea trei, trebuie! Emogii cu plîns cu rîuri de lacrimi. Of, of.

 

Mă apropii vertiginos de 400 de cărți necitite. Suflete, de ce mă chinui tu pe mine?! Și voi mai avea eu bani de vreo vacanță anul ăsta?! Nu.

Publicat în Uncategorized | 9 comentarii

Sînt îngrijorată

Cred că telefonul deștept îmi poate citi gîndurile. Mă gîndesc de cîteva zile să-mi iau un ruj roșu de la Inglot (că nu mi-am mai luat demult un ruj roșu. Și ce dacă nu mă dau?! Nu contează, vreau ruj roșu).

 

Și ce mi s-a-ntîmplat azi pe cînd citeam un articol de pe jezebel (ca să aflu și eu ce-i aia umbră)?! Internetul a început să-mi arate o reclamă la ruj roșu de la Inglot! Sînt de-a dreptul speriată, nu cred c-am zis cu voce tare că vreau chestia asta, deci de unde știe?!

 

Ioi.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Japonisme

Postarea asta mi-a adus aminte de ce lehamite m-a prins pe mine vizavi de japonezi după ce-am citit uimirea și cutremurul lui Amelie Nothomb. Nu că știam eu prea multe despre ei, pînă atunci mai avusesem tangență numai cu șogunul și cu musași, care, no, aveau circumstanțe atenuante că erau de demult. Dar în zilele noastre nu știam că-s așa rasiști și pițiponci. Căci ei sînt făcuți doar din spirit și obraz (sau față?), n-au urdori și umori și e mare rușine să ai, că doară nu sîntem oameni, sîntem zîni (și mai ales zîne, căci nu poți fi rasist fără să fii și misogin. Numa’ tu ești om, toți restu’-s animale).

 

Iar în al doilea rînd, o chestie pe care voiam s-o scriu demult, dar mi-a fost lene să mă loghez (și să scriu). Am citit eu o recenzie (pe gudridț, bănuiesc) la eleganța ariciului care zicea că că hai, măi, că autoare a scris la mișto. Și, într-adevăr, atunci are sens cartea (și virajul brusc spre ciclit odată cu apariția japonezului culme a umaității), dar tot nu e superamuzantă. Adică, noa, o fi amuzantă pentru francezi, că tot cunosc ei mai bine specimenele expuse, dar nu e un umor prea amuzant.

 

Și-un nejaponism, dar tot un franțuzism. Mă uitam odată, în dorul lelii, la un film franțuzesc (sau, mai degrabă, la un fragment de film că cine are răbdare) și am avut o revelație – cum e cu umorul lor. E umor de ăla de bullies, gros, vulgar și nesimțit. Gen hai să-mi bat joc de tine să par eu mai deștept și mai frumos. De unde ar rezulta că eu am un umor franțuesc cînd vorbesc de ei, căci chiar sînt nașpa și ar trebui să-mi fie rușine.

 

Acuma-s o cultă și o deșteaptă și mă pricep și la umor.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu