Critică literară-filozofică, de-a dreptul

Ei, și cum mi-am adus aminte într-o bună zi de dragostea mea fierbinte și neabătută pentru „Nu”-ul lui Eugen Ionescu, m-am gîndit să văd ce mai zice gudridț-ul despre „Pe culmile disperării” (logic, în capul meu și nu numai astea 2 + Mai3 sînt de-a pururi legate. Oh, după ce termin de scris postarea asta sper să-mi amintesc să mă uit pe gudridț după Mai3) pentru că, normal, vreau să citesc critici negative despre cărți care m-au secat, nu critici pozitive despre cărți pe care le iubesc forevă și purtujur, căci laudele nu reușesc niciodată să-mi bucure sufletul mic și negru ca criticele (ah, flirtez cu cacofonia!).

 

Și uitîndu-mă eu la recenziile cu de la trei stele-n jos (în mod normal m-aș fi uitat de la două stele-n jos, dar n-ai cu cine, dom’le, chiar și ăia cărora nu le place tot îi dau trei stele) am văzut în engleză (căci, normal, în română toate laudele-s laudative, măcar patru stele) că unii ziceau că ce deprimanto- adolescentin, păcat de stil. Care stil? Ăla greoi și dezlînat? Sau la traducerea în engleză s-a mai pierdut din farmecul originalului?

 

Chestia asta cu stilul mi-a amintit cum am auzit eu, înainte de-a fi citiy ceva de Cioran, că stilul lui a fost mai bun în franceză decît în română, care eu la momentul respectiv m-am gîndit că da’ de ce? Că dacă e să ai talent ai în orice limbă, nu? Și cu atît mai mult într-a ta. Dar după ce-am citit pe culmile disperării am înțeles. Nu se putea mult mai rău, dacă i s-ar fi deteriorat bietul stil ar fi devenit ilizibil. The only way was up, după cum ar zice franțujii.

 

Problema mea, probabil, e că am citit-o prea tîrziu. Dacă o citeam la 15 ani (că am suferit depresia existențială la 16 ani cu „Calea Victoriei” a lui Cezar Petrescu ca – ioi – catalizator. A fost așa de rău că-n vacanța aia de iarnă nici să mă joc tetris n-am avut chef. Numai darurile de la Moș Crăciun ce m-au mai alinat) poate rezonam. Dar la douășmult de ani nu m-a mai emoționat, ba nici n-am prea avut răbdare cu bietele lui suferințe. Problema lui (aici închideți ochii căci urmează ceva groaznic și adolescentin, dar dacă e o postare despre cărți adolescentine ce să fac?!) a fost că nimeni nu voia să se f..ă cu un deprimanto-depresiv. Hm, și Mai3 o fi ieșit tot din frustrări din astea, desi nu chiar așa puternice.

 

Numai „Nu” iese cîștigat de aici de unde se vede că-i adevărat că femeilor le plac bărbații cu umor. Bine, și „Nu” e o carte adolescentină, dar ce-are-a face, tot ce-a scris copilul rămîne valabil și azi (în afară de dorința de faimoșenie și frica de moarte cu care n-am prea rezonat nici atunci, nici la a treia citire).

 

Vaivai, ce secsist!

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

psicologie viceverța

Carevasăzică ieri seară am împrăștiat un pahar cu vin. Vinul l-am împrăștiat și anume prin juma’ de cameră, dar paharul nu. Paharul n-a picat de pe masă și! – lucru care mă-ngrijorează maxim – nu s-a spart.

 

Asta ce-nseamnă? O să am ghinion? Cît? Și mai mult decît aveam dacă se spărgea și trebuia să adun și cioburi, nu numai vin? Am citit pe iahu că poți aduna ușor cioburile cu pîine (că se-nfig în miez), dar aseară nu aveam pîine deci poate mai bine că n-am tentat soarta.

 

Cu ocazia vinerei negre am zis să mă uit pe polirom să văd ce mai face căci mă lovise nostalgia după cele o sută de cărți cumpărate în tinereți cu un e (cîte un e fiecare, firește). Eh, acuma îs 10 lei, nu 5, dar am văzut iar vreo 100 de cărți faine. Voi sobră și tare-n vîrtute, am ajuns la sub 300 de cărți pe gudridț și vreau să fiu eroauă pînă merg acasă de Crăciun. Căci atunci îmi voi slobozi toate zăgazurile.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Oci ciornîie

Nu știu am speluit bine, dar întrebarea care se pune e: există au ba? Teoria mea e că nu există.

 

Totuși nu pot fi sigură pentru că nu-mi amintesc niciodată să mă holbez la culoarea ochilor oamenilor. Așa că m-am gîndit să-ntreb aici (hm, acuma mă mai întreb și dacă am am scris o dată postarea asta) că poate alți oameni sînt mai observanți decît mine. Sau măcar își amintesc să se uite la ochii oamenilor cînd vorbesc cu ei.

 

Părerea mea este că, cel mult, ochii pot fi maro închis. Că, dacă ar fi negri, irisul ar fi ca pupila, ceea ce ar fi ca-n filmele de groază, nu? Bine, zic și eu așa, că nu mă uit la filme de groază.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Startrec

Mai țineți minte cum majoritatea extratereștrilor din startrec aveau diverse cute pe frunte ca să știi că-s extratereștri și nu pămînteni? E, dacă nu mai țineți minte, zic eu acuma. În tinereți nu m-a preocupat în mod deosebit aspectul, dar acum mă-ntreb dacă nu li-i greu să se spele pe față. Oare au nevoie de perii speciale? De asemenea, din cauza analității crescute din ultimii ani, mă-ntreb de ce au cutele și petele alea pe față. La ce le folosesc? Căci totul tre’ să aibă explicație evolutivă, nu?

 

Și-ntr-o zi, așa, din senin, mi-am dat seama și care e problema borgilor. E o problemă de imagine și nimic altceva. Dacă, în loc să fie livizi și soioși și trăinzi în semiobscuritate ar fi palizi-interesant și curați și bine luminați (și lumea lor ar fi pe model albastru-gri, în loc de verde-soios. Mai țineți minte verdele ăla sinistru?), ar exista cărți cu „ești destul de deștept să fii (ioi, Vio!) asimilat de borgi” și toată lumea ar vrea să fie asimilată, nu să lucreze la gugăl.

 

În alte știri, încă mă gîndesc cu nostalgie la rujul ăla de toamnă pe care l-am văzut la alverde acum vreo doi ani și pe care nu mi l-am cumpărat că lasă că oricum nu prea mă dau eu cu ruj. Da, dar dacă l-aș avea, acuma aș putea să nu mă dau cu el în loc să nu mă dau cu toate celelalte rujuri pe care le am. Păi ce, rujurile roz sînt de toamnă? Nu sînt de toamnă.

 

Iată, am terminat și postarea asta începută acum vreo două săptămîni, cine mai știe cînd.

Publicat în Uncategorized | 14 comentarii

Cărți de colorat

Am văzut de curînd (da, știu, bună dimineața, soare) o carte de colorat pentru adulți. Am fost foarte traumatizată, eu credeam că astea sînt ca cele pentru copii, dar eventual cu mai multe pagini. Dar nu, au desene mult mai complexe și lipsite de orice bun simț, ceva în genul caleidoscopurilor, de te-apucă disperarea numai cînd te uiți la ele, ce să mai și pui mîna pe creioane de colorat. Eu nu-nțeleg cum se relaxează adulții cu astea, e muncă de ore întregi pe fiecare pagină și, oricît mi-ar plăcea mie cărțile de colorat pentru copii, e o pierdere stupidă de vreme să stai mai mult de juma’ de oră pe pagină. Încă mă simt stresată cînd îmi amintesc. Hm, ce mi-ar trebui mie ar fi o carte de colorat cu Mașa și ursul. Sper să nu m-apuc să gugălesc după asta. Și-un tricou, și lenjerie de pat. Și-un termos.

 

Apropo, acum citesc „E greu să fii zeu” în care personajul principal terestru e în misiune într-o Extraterestrie medievală și, ca să vezi, poartă lenjerie. Acuma, asta n-ar fi așa de șocant, și eu aș prefera să port lenjerie chiar dacă aș fi într-o misiune sub acoperire în Medievalia, dar el poartă maiou de NYLON!!! Pe de o parte înțeleg că e o carte scrisă în URSS și, deci, trebuia să urmeze linia partidului în privința lenjeriei, dar pe de altă parte e sefe! – chiar nu puteau spune autorii că personajul principal era nevoit să poarte lenjerie din materiale naturale ca să nu dea de bănuit cu plasticisme în Medievalia? Mă rog, poate partidul se temea că cetățenii sovietici vor privi cu jind spre Medievalia gîndindu-se că viața lui Andrei Rubliov nu era așa de nașpa dacă nu trebuia să poarte chiloți de nailon (cartea – sau cel puțin traducerea – nu specifică dacă și chiloții erau de nailon, dar ce altceva putem bănui?!), dar, dacă stăm să ne gîndim, Andrei Rubliov (cel puțin ăla din filmul lui Tarcovschi) probabil purta lenjerie de cînepă superaspră și, cine știe, iarna poate chiar de lînă, ioi!

 

Oare ce-i mai stresant: o carte de colorat pentru adulți (apropo, nici culorile nu trebuie să fie din alea faine, de copii, ci trebuie să fie din alea rafinate și plictisitoare, de adulți) sau un maiou de nailon?

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

Lupt și cîștig

Iată, la singular nu rimează, cine s-ar fi gîndit?!

 

M-am chinuit multe (muuuuulte) luni de zile cu primul volum de povestiri ale lui Thomas Mann. Vai, suflete!, cine s-ar fi gîndit că pînă și Thomas Mann a fost un dușbeg în tinereți. Poate sînt un pic dură, dar perioada romantică nu a fost deloc flatantă pentru literatură.

 

Paranteză! Asta-mi amintește cum am citit pe unul din site-urile (nu pot să scriu saiturile că mi-i frică să nu dau în arheologie. Deși am citit azi un articol interesant cu arheologie. O cetate dacică, ceva) cu recenzii de cărți și alte bălării (unul din alea cu mai mulți autori) un interviu cu niște poeți ceva și ce cred ei despre Eminescu. Și zicea unul că vai ce jenant cum era Eminescu rămas în urma tendințelor globale și recicla idei vechi, că cum adică mai era încă romantic cînd tot pe vremea lui scriau și Whitman și ceva franțuz, nu mai știu care. Ei, iaca, frate, cum: Eminescu era nemțofon, nu anglofon și nici măcar franțuzofon, deci se inspira de unde putea și se ancora la ce cultură putea. Și anume la cea retardat-romantică – în floare încă la juma’ de secol după el (sau poate nu-n floare, da’-n orice caz nu suficient de moartă).

 

Așa, și întorcîndu-ne la Thomas Mann și povestirile tineroase romantice, am ajuns la Tonio Koeger, Werther-ul lui, care era și el un dușbeg, ce surpriză! Căci iată ce spune burghezul la un moment dat (după multe blabla-uri despre artist și condiția lui):  „Călători confortabil (fiindcă obișnuia să spună că un om care duce o viață lăuntrică mult mai grea decît alții e îndreptățit să pretindă oarecare comoditate exterioară)”.  Serios? O să încerc textul ăsta pe managerul meu să văd dacă-mi mărește salariul. Mă-ntreb cum se stabilește cît de de grea viața lăuntrică a persoanei. Sau poate trebuie doar să fiu o dușbegă ca să-mi imaginez că nimeni nu-i mai tormentat și mai profund decît mine.

 

Paranteză! Pff, ce-mi plac parantezele! Asta mi-a amintit de faptul c-am vrut să scriu, dar n-am scris, că mi-a fost lene. Cînd am citit „Povești cu scriitoare și copii”, una dintre scriitoare zicea că „un bărbat este mai important într-o familie decît o femeie… din punct de vedere metafizic… pentru că au un alt creier , pentru că au altă dimensiune a sentimentului de responsabilitate, pentru că tot ce e în lumea asta făcut ca lumea e făcut de ei”. Și tot așa. Pfui, ce m-am enervat. Păi cum, tu?! După vreo 70 de pagini m-a răzbunat o altă scriitoare care spunea: „La burse se duceau numai ei, scriitorii-bărbați, nici o singură mamă. Încă o confirmare pentru mine că scriitoarele sînt mai oameni decît scriitorii…”.

 

Și, pentru c-am uitat să menționez la postarea trecută, am un deodorant natural (sau pe-acolo) de la Favisan. Acuma, cînd m-am uitat la el am obs că e și expirat, poate asta exlică într-o oarecare măsură de ce nu funcționează aproape deloc pe mine. Dar poate nu, majoritatea deodorantelor (toate, în afară de toxicul ăla băgător în mormînt) eșuează destul de des în cazul meu. Și am și-un deodorant cu alum și argint (cu săruri de, cred, dar mi-e lene să mă duc iar în baie să mă uit și la ăsta). Noi să fim sănătoși.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Alte soluțiuni

Am uitat pentru ca să menționez la postarea precedentă că mă bate gîndul să-mi preparisesc un deodorant de casă căci am citit eu o postare pe un blog. Postarea era pe un blog în engleză, ocazie cu care am aflat că există backing soda, dar și backing powder care eu aș fi crezut că-s același lucru, dar cică nu. Oricum, backing soda e tradiționalul nostru bicarbonat de sodiu și el trebuie pus în deodorantul natural (sau poate fi chiar el în sinea lui un deodorant natural dacă-l aplicăm cu un puf. Cică.). Bicarbonatul de sodiu e împotriva miroselii.

 

De asemenea, rețeta pe care am găsit-o mai cere și amidon de porumb care e împotriva umezelii. Acuma eu nu zic că amidonul nu e natural, dar n-ar fi ca și cum mi-aș apreta axilele? Cît poate fi de sănătos?

 

Ca să lege pudrele astea, rețeta cere ulei de cocos, iată un ingredient care nu mă deranjează (presupun, parcă n-aș vrea nici să-mi uleiez hainele, nici să mă trezesc cu trei ore înainte de-a ieși din casă, deci depinde de cît de repede îl absoarbe pielea).

 

Deci mă gîndesc să-ncerc, deși poate doar cu primul și cu ultimul ingredient, că de unde să scot amidonul vieții?!

 

Ca o observație laterală, o prietenă de a mea zicea că mirosește mai puțin spre deloc în ziua de după cardio, deci ar trebui să mă reapuc de zbînțuieli la sală și să verific dacă funcționează principiul și la mine.

 

Mă scuzați, am o mică obsesie.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii