În care se vede că nu-s numa’ fire artistică, dar și cultă

Cîndva în viața mea acum vreo un an sau doi am citit Viața lui Benvenuto Cellini și-n timp ce citem mă gîndeam „Da’ chiar așa a fost, măi frățică?! Și chiar așa psihopat erai în tinereți? Și chiat atît de mult bun gust și talent aveai la maturitate nimeni ca tine?”, după care am ajuns la bătrîneți și mi s-a făcut milă (sper că nu l-ar fi deranjat. De asemenea, am impresia c-am mai scris despre asta. Ce să fac, sînt bătrînă și mă repet la nesfîrșit!) – de unde-n tinereți imediat scotea sabia cînd se simțea insultat, la bătrînețe a ajuns să se plîngă protectorului lui și nici măcar acela nu-l mai asculta.

 

Dar! la scurt timp după ce-am citit-o m-am dus iar la Dresda și de data asta am fost la muzeul cu podoabe sau bibelouri sau ceva. Acolo erau niște chestii făinuțe, dar erau și multe, muuuuulte chestii de-a dreptul jenante, dacă era muzeul meu le aruncam în pivniță și nu zieam nici pîs că le-ar fi avut vreodată dresdanii regali că-i făceau să pară ultimii țărani, dar nu țărani ci ceva super vulgar și stupid. Ca să se-nțeleagă ce zic, erau, de exemplu, o grămadă de cutiuțe a căror singură virtute (care în sine nu e o virtute) era megaîmpodobeala cu pietre prețioase sau poate semi, cine știe. Carevasăzică (se scrie într-un cuvînt?) erau urîte cu spume. Și m-am gîndit eu „Avea dreptate bietul Cellini, era un geniu de mare angajament, căci iată nu-i așa ușor să ai bun gust și nici să n-ai două mîini stîngi, să nu mai zic de niște creieri. Căci uite ce orori au produs la vreo două sute de ani după el nișțe centrali europeni negîndiți!”

 

Și așa cu partea artistică. Să trecem la partea cultă – se știe, bineînțeles, că de vreo lună citesc o carte pe mobil (sper să nu orbesc, dar vreau s-o termin pe aceasta și cine știe cînd o voi termina, deși mai am numai vreo 50 de pagini, dar o citesc mai mult cînd sînt în tranzit și nu prea mai sînt în tranzit căci lucrez aproape de casă). Eh, și zicea Moshe Idel acolo de stîlpul cosmic. Zice o data, zice de două ori și a treia oară zic și eu: „Ioi, iștenem, să vezi că la ăsta bătea apropoul Doris Lessing în prima carte și, mai ales, într-a patra (ciao, Ema!) din Canopus in Argos.

 

Mă rog, rezultă că nu-s nici prea artistă, nici prea cultă, dar la ce ne puteam aștepta de la mine, în definitiv?!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Paranoia!!!

Deci, două chestii. Gugăl plei mi-a cerut codul ăla de pe spatele cardului de debit să-l țină el minte. Dar de ce să-l țină el minte? Las’ că-l completez eu de cîte ori e cazul, ca pe bucdepozitori.

 

Care, a doua chestie!, am încercat să-mi fac cont pe o altă librărie online (că nu voia să-mi dea cărți dacă rămîneam semianonimă) și mi-a cerut cenepeul. Dar de ce?! Ce ‘mnezo să facă cu cenepeul meu?! Care m-am supărat și nu mi-am comandat cărțile, deși mi-aș fi dorit.

 

De ce insistă universul să știe știe absolut totul despre mine? Ar trebui să-nvăț să meditez ca să accept acest lucru sinistru și să nu mai lupt contra fratelui mai mare.

 

Apropo de chestii sinistre, există un „documentar” care se prea poate să fie direcția în care se-ndreaptă genul, dar nu pot fi sigură căci n-am televizor și nu m-am mai uitat demult la discovări și alte echivalente. Cred că ultima oară cînd m-am uitat pe discoperi histori era ceva rialiti tivi sau accidente aviatice, nu mai știu, oricum, ceva fff relevant. Deci au trecut la nivelul următor, „reconstituirea” – film artistic și alta nu.

 

Ei bine, documentarul ăsta nu numai că-și bate joc de (îmi vine să scriu se pișă cu boltă pe, dar nu vreau să fiu vulgară, deși sînt foarte enervată) istorie, dar mai are și tot felul de neni care (în mod evident după comentariile cretine pe care le debitează) nu-s nici istorici, nici specialiști în ceva în afară de propria prostie și nesimțire. Ceea ce m-a amuzat (m-am uitat cam la un episod și juma’) a fost faptul că, cumva, toți dobitocii comentatori (și realizatori, bineînțeles) ai „documentarului” se identificau cu barbarii  – care, normal, nu erau barbari, ci luptători pentru libertate, tu! -, nu cu imperiul roman. Dar, vedem noi, pe vremea aia ei erau barbari așa că erau persecutați pentru dragostea lor pentru libertate, sărăcie, neam, ram. Așa că nu ne mai uităm la faptul că acuma sua-i imperiul roman și orienții mijlocii îs barbarii, ci repetăm al nausiam ce bună-i libertatea și ce nașpa-i civilizația (hm, asta trebuie să rezoneze cu rednecul rasist și iubitor de arme – categorie în care se încadrau cîțiva dintre comentatori).

 

Cred că nu-i deloc clar despre ce aberez eu aici așa că o să descriu formatul ca să ne pricepem om cu persoană. Începe o voce să spună ceva poveste și în același timp vedem niște actori care joacă rolurile respective (de ex. la-nceputul documentarului Hanibal cu unchiu-său) și din cînd în cînd vocea se oprește din narat și personajele alea își zic niște replici unele altora. Apoi, tot din cînd în cînd, se-ntrerupe reconstituirea ca să abereze niște redneci ai zilelor noastre despre libertate și alte pufoșenii.

 

Da, Hanibal cartaginezul (care, apropo, nu era semit, ci african, ce, n-ați învățat la istorie?! Nici eu). Căci și cartaginezii erau barbari. Exact ca nespălații din nordvest. Nici o diferență.

 

Eh, probabil nu pricepe nimeni nimic, dar eu sînt foarte dezgustată de ce-a ajuns să fie documentar istoric în zilele noastre de postadevăr alternativ.

 

Mai țineți minte documentarul ăla cu Bizantul, de cînd a venit discovări în Ro? Ah, ce vremuri!

Publicat în Uncategorized | 9 comentarii

A nu se imagina

în mod eronat că, numai fiindcă n-am ibucridăr, n-am cărți electronice. Că am. Îmi descarc din cînd în cînd cu mult entuziasm varii cărți gratuite pe care le întîlnesc pe veveve în ideea că odată și odată voi avea pe ce le citi.

 

Încerc totuși să nu abuzez de gutănberk (și nici de virgule) căci acelea ar trebui să fie acolo olueiz și purtujur, nu? Ba chiar se mai și-nmulțesc an de an.

 

De Biblioteca Polirom, în schimb, abuzez în valuri, căci (gata faza cu virgulele), nu știu dac-ați obs, oferta se schimbă din cînd în cînd. N-au tot timpul aceleași cărți la liber. Și, cum computerele mele variază și memorie n-am deloc, cine știe cîte ori și-n cite locuri mi-am salvat aceleași cărți. Căci de salvat le pot salva, dar de citit n-am nervi pe monitorul calculatorului. Și nici nu le adaug pe gudridțs spre veșnică pomenire căci cine știe dacă voi avea vreodată ibucridăr să le citesc?! Hm, deși, acuma că mă gîndesc, ar trebui poate să fac un folder special pentru ele să nu le salvez chiar de 100 de ori.

 

Pînă acum cred c-am citit o singură carte cap-coadă pe ecran și anume „Despre lucrurile cu adevărat importante” a lui Alexandru Paleologu. Am iubit-o cu amor fierbinte și mi-am și cumpărat-o cînd a fost reeditată.

 

Ce-am vrut să spun cu postarea asta? Nimic. Dar bine c-am scris-o căci iată (nici o virgule) mi-a venit gîndul ăl’ bun cu folderol pentru ibux.

 

Iuhu!

 

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

Deci, acuma, sincer!

Mi-a adus moșul iocan 3 căci a apărut și eu sînt o avangardistă și o deschizătoare de drumuri (am văzut chiar și brigit gions 3 acum vreo lună-două, dar mi-a fost lene să scriu) și uneori îmi cumpăr chestii cînd sînt încă noi (bine, pe asta n-am cumpărat-o, mi-a adus-o moșul). Dar, ce să vezi, ce neplăcut, pe gudridț n-a apărut încă. Deci mie mi se pare că editurile ar trebui să-și pună cărțile (și -n cazul ăsta revistele) pe gudridț ca să nu trebuiască să ne obosim noi, uitilizatorii. Căci, sincer!

 

Am văzut ieri că Nadia a scris despre la răscruce de drumuri (m-am mai răcorit și eu cu cronica ei) și mi-am amintit de tinereți cînd am citit și eu varii surori bronte cu două puncte. Spre deosebire de Nadia, pe mine nu m-a prins răscrucea de vînturi, dar eram tînără (gimnaziu sau maximum liceu) și nu m-am lăsat, am citit-o pe toată. După care am găsit prin bilblioteca volumul doi din necunoscuta de la nuștiucum hall și l-am citit și pe el. A fost mult mai normal la cap decît răscrucea, s-ar putea ca Anne să fi fost cea mai echilibrată dintre surori, dacă volumul unu nu era mai tulburat (mi-am luat și cartea completă în engleză, dar nu știu dacă nu va trebui să rămînă generațiilor viitoare, poate nu apuc să-mi citesc toate cărțile în viața asta). Căci Șarlote, ah, Șarlote, a scris (și am citit) jein Eyre (pe asta nici nu-ncerc s-o pronunț) și Shirley care Shirley mi-a plăcut că avea un personaj principal bine arătător (așa scria în carte și eu am crezut), dar vai!, ce puritan ciudat era, dacă stăm să ne gîndim (sau dacă-mi aduc eu bine aminte, că și pe asta am citit-o extrem de demult).

 

Mda, deci, sînt foarte indignată pe chestia asta cu iocan 3 și gudridțul. Măcar iuzării (alții decît mine) dacă ar fi mai harnici, că editurile n-au nici o treabă.

Publicat în Uncategorized | 11 comentarii

Critică literară-filozofică, de-a dreptul

Ei, și cum mi-am adus aminte într-o bună zi de dragostea mea fierbinte și neabătută pentru „Nu”-ul lui Eugen Ionescu, m-am gîndit să văd ce mai zice gudridț-ul despre „Pe culmile disperării” (logic, în capul meu și nu numai astea 2 + Mai3 sînt de-a pururi legate. Oh, după ce termin de scris postarea asta sper să-mi amintesc să mă uit pe gudridț după Mai3) pentru că, normal, vreau să citesc critici negative despre cărți care m-au secat, nu critici pozitive despre cărți pe care le iubesc forevă și purtujur, căci laudele nu reușesc niciodată să-mi bucure sufletul mic și negru ca criticele (ah, flirtez cu cacofonia!).

 

Și uitîndu-mă eu la recenziile cu de la trei stele-n jos (în mod normal m-aș fi uitat de la două stele-n jos, dar n-ai cu cine, dom’le, chiar și ăia cărora nu le place tot îi dau trei stele) am văzut în engleză (căci, normal, în română toate laudele-s laudative, măcar patru stele) că unii ziceau că ce deprimanto- adolescentin, păcat de stil. Care stil? Ăla greoi și dezlînat? Sau la traducerea în engleză s-a mai pierdut din farmecul originalului?

 

Chestia asta cu stilul mi-a amintit cum am auzit eu, înainte de-a fi citiy ceva de Cioran, că stilul lui a fost mai bun în franceză decît în română, care eu la momentul respectiv m-am gîndit că da’ de ce? Că dacă e să ai talent ai în orice limbă, nu? Și cu atît mai mult într-a ta. Dar după ce-am citit pe culmile disperării am înțeles. Nu se putea mult mai rău, dacă i s-ar fi deteriorat bietul stil ar fi devenit ilizibil. The only way was up, după cum ar zice franțujii.

 

Problema mea, probabil, e că am citit-o prea tîrziu. Dacă o citeam la 15 ani (că am suferit depresia existențială la 16 ani cu „Calea Victoriei” a lui Cezar Petrescu ca – ioi – catalizator. A fost așa de rău că-n vacanța aia de iarnă nici să mă joc tetris n-am avut chef. Numai darurile de la Moș Crăciun ce m-au mai alinat) poate rezonam. Dar la douășmult de ani nu m-a mai emoționat, ba nici n-am prea avut răbdare cu bietele lui suferințe. Problema lui (aici închideți ochii căci urmează ceva groaznic și adolescentin, dar dacă e o postare despre cărți adolescentine ce să fac?!) a fost că nimeni nu voia să se f..ă cu un deprimanto-depresiv. Hm, și Mai3 o fi ieșit tot din frustrări din astea, desi nu chiar așa puternice.

 

Numai „Nu” iese cîștigat de aici de unde se vede că-i adevărat că femeilor le plac bărbații cu umor. Bine, și „Nu” e o carte adolescentină, dar ce-are-a face, tot ce-a scris copilul rămîne valabil și azi (în afară de dorința de faimoșenie și frica de moarte cu care n-am prea rezonat nici atunci, nici la a treia citire).

 

Vaivai, ce secsist!

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

psicologie viceverța

Carevasăzică ieri seară am împrăștiat un pahar cu vin. Vinul l-am împrăștiat și anume prin juma’ de cameră, dar paharul nu. Paharul n-a picat de pe masă și! – lucru care mă-ngrijorează maxim – nu s-a spart.

 

Asta ce-nseamnă? O să am ghinion? Cît? Și mai mult decît aveam dacă se spărgea și trebuia să adun și cioburi, nu numai vin? Am citit pe iahu că poți aduna ușor cioburile cu pîine (că se-nfig în miez), dar aseară nu aveam pîine deci poate mai bine că n-am tentat soarta.

 

Cu ocazia vinerei negre am zis să mă uit pe polirom să văd ce mai face căci mă lovise nostalgia după cele o sută de cărți cumpărate în tinereți cu un e (cîte un e fiecare, firește). Eh, acuma îs 10 lei, nu 5, dar am văzut iar vreo 100 de cărți faine. Voi sobră și tare-n vîrtute, am ajuns la sub 300 de cărți pe gudridț și vreau să fiu eroauă pînă merg acasă de Crăciun. Căci atunci îmi voi slobozi toate zăgazurile.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Oci ciornîie

Nu știu am speluit bine, dar întrebarea care se pune e: există au ba? Teoria mea e că nu există.

 

Totuși nu pot fi sigură pentru că nu-mi amintesc niciodată să mă holbez la culoarea ochilor oamenilor. Așa că m-am gîndit să-ntreb aici (hm, acuma mă mai întreb și dacă am am scris o dată postarea asta) că poate alți oameni sînt mai observanți decît mine. Sau măcar își amintesc să se uite la ochii oamenilor cînd vorbesc cu ei.

 

Părerea mea este că, cel mult, ochii pot fi maro închis. Că, dacă ar fi negri, irisul ar fi ca pupila, ceea ce ar fi ca-n filmele de groază, nu? Bine, zic și eu așa, că nu mă uit la filme de groază.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii