Lupt și cîștig

Iată, la singular nu rimează, cine s-ar fi gîndit?!

 

M-am chinuit multe (muuuuulte) luni de zile cu primul volum de povestiri ale lui Thomas Mann. Vai, suflete!, cine s-ar fi gîndit că pînă și Thomas Mann a fost un dușbeg în tinereți. Poate sînt un pic dură, dar perioada romantică nu a fost deloc flatantă pentru literatură.

 

Paranteză! Asta-mi amintește cum am citit pe unul din site-urile (nu pot să scriu saiturile că mi-i frică să nu dau în arheologie. Deși am citit azi un articol interesant cu arheologie. O cetate dacică, ceva) cu recenzii de cărți și alte bălării (unul din alea cu mai mulți autori) un interviu cu niște poeți ceva și ce cred ei despre Eminescu. Și zicea unul că vai ce jenant cum era Eminescu rămas în urma tendințelor globale și recicla idei vechi, că cum adică mai era încă romantic cînd tot pe vremea lui scriau și Whitman și ceva franțuz, nu mai știu care. Ei, iaca, frate, cum: Eminescu era nemțofon, nu anglofon și nici măcar franțuzofon, deci se inspira de unde putea și se ancora la ce cultură putea. Și anume la cea retardat-romantică – în floare încă la juma’ de secol după el (sau poate nu-n floare, da’-n orice caz nu suficient de moartă).

 

Așa, și întorcîndu-ne la Thomas Mann și povestirile tineroase romantice, am ajuns la Tonio Koeger, Werther-ul lui, care era și el un dușbeg, ce surpriză! Căci iată ce spune burghezul la un moment dat (după multe blabla-uri despre artist și condiția lui):  „Călători confortabil (fiindcă obișnuia să spună că un om care duce o viață lăuntrică mult mai grea decît alții e îndreptățit să pretindă oarecare comoditate exterioară)”.  Serios? O să încerc textul ăsta pe managerul meu să văd dacă-mi mărește salariul. Mă-ntreb cum se stabilește cît de de grea viața lăuntrică a persoanei. Sau poate trebuie doar să fiu o dușbegă ca să-mi imaginez că nimeni nu-i mai tormentat și mai profund decît mine.

 

Paranteză! Pff, ce-mi plac parantezele! Asta mi-a amintit de faptul c-am vrut să scriu, dar n-am scris, că mi-a fost lene. Cînd am citit „Povești cu scriitoare și copii”, una dintre scriitoare zicea că „un bărbat este mai important într-o familie decît o femeie… din punct de vedere metafizic… pentru că au un alt creier , pentru că au altă dimensiune a sentimentului de responsabilitate, pentru că tot ce e în lumea asta făcut ca lumea e făcut de ei”. Și tot așa. Pfui, ce m-am enervat. Păi cum, tu?! După vreo 70 de pagini m-a răzbunat o altă scriitoare care spunea: „La burse se duceau numai ei, scriitorii-bărbați, nici o singură mamă. Încă o confirmare pentru mine că scriitoarele sînt mai oameni decît scriitorii…”.

 

Și, pentru c-am uitat să menționez la postarea trecută, am un deodorant natural (sau pe-acolo) de la Favisan. Acuma, cînd m-am uitat la el am obs că e și expirat, poate asta exlică într-o oarecare măsură de ce nu funcționează aproape deloc pe mine. Dar poate nu, majoritatea deodorantelor (toate, în afară de toxicul ăla băgător în mormînt) eșuează destul de des în cazul meu. Și am și-un deodorant cu alum și argint (cu săruri de, cred, dar mi-e lene să mă duc iar în baie să mă uit și la ăsta). Noi să fim sănătoși.

Posted in Uncategorized | Un comentariu

Alte soluțiuni

Am uitat pentru ca să menționez la postarea precedentă că mă bate gîndul să-mi preparisesc un deodorant de casă căci am citit eu o postare pe un blog. Postarea era pe un blog în engleză, ocazie cu care am aflat că există backing soda, dar și backing powder care eu aș fi crezut că-s același lucru, dar cică nu. Oricum, backing soda e tradiționalul nostru bicarbonat de sodiu și el trebuie pus în deodorantul natural (sau poate fi chiar el în sinea lui un deodorant natural dacă-l aplicăm cu un puf. Cică.). Bicarbonatul de sodiu e împotriva miroselii.

 

De asemenea, rețeta pe care am găsit-o mai cere și amidon de porumb care e împotriva umezelii. Acuma eu nu zic că amidonul nu e natural, dar n-ar fi ca și cum mi-aș apreta axilele? Cît poate fi de sănătos?

 

Ca să lege pudrele astea, rețeta cere ulei de cocos, iată un ingredient care nu mă deranjează (presupun, parcă n-aș vrea nici să-mi uleiez hainele, nici să mă trezesc cu trei ore înainte de-a ieși din casă, deci depinde de cît de repede îl absoarbe pielea).

 

Deci mă gîndesc să-ncerc, deși poate doar cu primul și cu ultimul ingredient, că de unde să scot amidonul vieții?!

 

Ca o observație laterală, o prietenă de a mea zicea că mirosește mai puțin spre deloc în ziua de după cardio, deci ar trebui să mă reapuc de zbînțuieli la sală și să verific dacă funcționează principiul și la mine.

 

Mă scuzați, am o mică obsesie.

Posted in Uncategorized | Lasă un comentariu

Blocăr

Mi-am luat în primăvară (sau poate chiar în iarnă, cine mai ține minte) de la Jaia un antiperspirant pe care-l cheamă blocăr și, cîndva prin mai, l-am și folosit. Am avut un șoc foarte puternic – pentru prima oară de cînd m-a lovit pubertatea am avut axilele uscate. Nu credeam că așa ceva e posibil, mă gîndeam că asta e o senzație pe care o poate simți doar restul omenirii.

 

M-am oprit din folositul lui după vreo două săptămîni căci, mi-am zis eu, ceva care are un efect atît de puternic trebuie să fie megatoxic și nu-i mai bine să fii (relativ) sănătos, chiar dacă oareșcum jilav și, ocazional, odorific (că n-am vrut să scriu puțitor, pentru că e respingător și nepoliticos – față de cititori vreau să zic nu față de mine căci eu trebuie să mă călesc și să privesc adevărul cu stăruință-n față. Bine, nu-i musai, poate, dar e indicat) decît să fii bolnav?!

 

Apoi, prin iunie am început iar să-l folosesc și m-am oprit iar acum o săptămînă. Prea tîrziu, probabil am deja cancer și azi și-a încetat în sfîrșit efectul deci m-am întors la starea obișnuită a axilelor mele.

 

Sînt într-o mare dilemă – ce să aleg? O viată scurtă, uscată și dezodorificată sau una posibil mai lungă, umedă și ocazional, puțitoare (scuze, adevărul adevărat)?

 

Azi după masă, în autobuz, cineva mirosea (nu eu). De ce nu-și țin oamenii mîinile pe lîngă corp? Chiar nu-și dau seama cînd emit putoare?! Sau poate nu le pasă, se gîndesc că nu-i frumos să-i discriminezi pe baze din astea superficiale, ceea ce poate-i-adevărat, poate și ei sînt oameni, dar totuși de ce?! Plus că pe considerentul acesta ai putea crede că și vecinii emițători de muzici sînt oameni, dar nu! ei nu sînt oameni! Cu siguranță există o limită a corectitudinii politice și a nediscriminării!

 

Deci a muri sau a nu muri aceasta e întrebarea. Restul e tăcere (mie mi-a plăcut filmul ăsta).

Posted in Uncategorized | 5 comentarii

Fericire pură și nealterată

Se poate să mai fi avut titlul ăsta pe undeva, că eu sînt o persoană foarte pozitivă de felul meu (hihi), dar îmi descrie așa de bine starea de acum! Voiam să scriu o postare opusă la lucru, dar ce bine că natura mea optimistă a prevalat și m-am gîndit că mai bine scriu acasă, după ce mă uit în poștă, să fiu sigură.

 

Ei bine, de o săptămînă trăiesc în chinuri groaznice cu bănuieli înfiorătoare că poștașul îmi trimite corespondența altundeva și altundevaul cu pricina nu binevoiește să corecteze fluxul. Foarte urît din partea mea, căci, iată!, la numai trei săptămîni după ce bucdepozitori m-a înștiințat că mi-a trimis cartea, cartea mi-a și ajuns. E adevărat că trebuia să-mi ajungă zece zile, dar mai contează?! Nu mai contează, Doamne-ajută. Acum pot spera c-o să-mi ajungă și cartea următoare undeva peste o lună.

 

Totuși, chinurile nu rămîn fără urme vizibile (nu mă refer la riduri, deși, dacă apare vreunul, pot da vina pe chestia asta) căci în toiul lor am fost nevoită să-mi ușurez angoasa cumpărînd alte cărți. Ochei, altă carte, căci peipărbecul cu Tifăni Suferinda oricum îl cumpăram (n-am vrut să iau coperta tare anul trecut, că am principii de fier. Că m-am gîndit că pot aștepta cîteva luni, nu-i ca și cum n-aș avea ce citi – ceea ce nu sună a principiu de fier, dacă mă uit bine).

 

Am rămas fidea obsesiei mele cu revelația anului trecut – sefeul nu-i musai să consiste din basme de adormit copiii. Așa că, pe lîngă faptul că mi-am comandat sefe de pe bucdepozitori, mi-am și cumpărat sefe de la magazin; dar, spuneți voi, cum să nu cumpăr dacă am găsit Under the Skin care mă gîndeam eu de cîtăva vreme dacă să-l cumpăr sau nu, dar dacă era pe raft clar era un semn de la univers să-l cumpăr, nu? Acuma mă-ntreb cînd o să am curajul să-l citesc că cică e cam de groază prin unele părți. Filmul l-am văzut, cartea sper să mă lămurească mai bine.

 

Alte știri pe scurt: e una singură – am luptat, am luptat și-am cîștigat! Am cumpărat de la magazinul care e între mine și metrou ultimele două pungi de haribouri ediție limitată. Aleluia, cred c-am mîncat eu singură toată ediția, ar trebui să primesc o medalie! (of, acest semn de exclamare mi-aduce aminte de Suzi. Mie dor de Suzi)

 

Mă-ntreb dacă o să reușesc vreodată să pun doi bani unul peste altul.

Posted in Uncategorized | 8 comentarii

Sînt o cinefilă

Așa că continuu (vai, vai, cacofonie) să mă uit la Craig Ferguson și, cum mă uitam eu la episod pe care, de fapt, l-am mai văzut, am ajuns aici și mi-am amintit cum am văzut (aici trebuia să scriu vizionat ca să nu mă repet în ultimul hal + să-mi fac norma de limbaj de lemn) eu mai demult un film (sau un fragment de film, poate nu l-am văzut pe tot că nu-mi amintesc nimic altceva) britanic cu niște tomi care erau ei prizonieri de război pe vremea lui musolini în Florența sau ceva de genul. Și cum se plîngea unul dintre ei (am impresia că m-am mai indignat pe chestia asta pe aici, dar nu mai știu sigur. Așa că mai zic o dată, n-o fi prima oară cînd mă repet) că, vai, ce-au făcut italienii cu latina, cum au putut s-o degradeze așa. După care a zis ceva în latină cu accentul lui bredpit în ingloriăs basterdț (hei, barserdț se poate citi cu accentul semiscoțian al lui Creg). Ce să zic, frățică, pe lîngă faptul că ai un accent de dă urechea-n icter, ai și căderea morală să comentezi cînd limba ta e un pidgin  de germanică cu franceză (care, se știe, e cea mai barbară limbă romanică. Dacă nu se știe, zic eu acuma. Aici iar am impresia că mă repet în mod repetat) cu-n pic de celtică pe unde nu te-aștepți. Acuma se poate spune că germanica n-a fost niciodată cine știe ce de capul ei (acuma simt c-am dat-o în argou), dar celtica? Poate celtica a fost, cine știe.

 

Și-n continuare mintea mi-a sărit la (fri ăsosieișăn ol dă uei – pfui, e greu să scrii așa. Dar să citești?) opinia rifftrax despre 300 (văzută tot pentru completarea culturii mele cinematografice, dar mi s-a părut c-aș fi exagerat dacă mă uitam pe bune la film) și mi-am amintit de miștocărelile legate de accentul scoțian al lui Leonidas. La vremea respectivă, m-am gîndit „ca ce chestie? fincă toți ceilalți spartani aveau un accent grecesc autentic?”, dar acum știu că și Leonidas ar fi trebuit să aibă un accent britanic bibisi ca să se încadreze (eu zic, totuși, că accentul bibisi li se potrivea mai bine atenienilor, iar spartanii puteau fi, la o adică, și scoțieni sau uelși sau chiar iorcșirieni).

 

Mă-ntreb dacă asta e postarea în care am depășit orice limită a logicii, rațiunii și parantezelor. Și-ncă n-am zis nimic de revenănt (că m-a stîrnit iar postarea lui lector) pe care l-am văzut la cinema! pentru că mă provocase soarta!!! prima oară am zis nu, nău uei, nu mă prinzi pe mine la filmul ăla cretinoid, dar a doua oară m-am gîndit că poate vrea universul neapărat să mă duc. Și m-am dus și dup-aia am sperat fierbinte că n-o să ia capra oscarul, că l-am văzut înainte de oscar, vă dați seama?! Hm, peste cîteva zile începea filmul cu zeii egiptului care, oricum o fi fost, precis era de cinșpe ori mai interesant decît zombiul ăla dobitoc, dar, ghinion, nu era o alternativă în ziua aia. Mi-era indiferentă capra, dar acuma o urăsc cu patimă pentru că nu pentru filmul ăla merita oscarul (care eu am vrut și să scriu înainte de oscar o postare despre cît de mult am urît fimlul, dar mi-a fost lene, și dup-aia a luat oscarul și m-a lovit lehamitea)! Și acum îl urăsc și pe tom hardi, de existența căruia nu eram conștientă înainte, fincă (fiindcă, pentru cine are dubii, deși încă nu se apropie bacul) a fost prea tîmpit să omoare capra la începutul filmului. Plus că mi-am pierdut tot respectul pentru urși, sigiai sau nu.

 

Na, iaca, am zis și de revenănt (cum se pronunță?). Sper ca rifftrax să-l comenteze și ca majoritatea comentariului să fie „mori! mori! mori!”. Care eu, pentru că l-am văzut înainte de a urî capra definitiv, mi-am permis să zic și „sper să nu iei oscarul pentru oscarpr0nul ăsta!” în alternanță cu „mori!”.

Posted in Uncategorized | 8 comentarii

Tot nedumeriri legate de biuti

De data asta un subiect oribil care mă va arăta în toată micimea mea sufletească.

 

Deci (oare de ce simt așa o satisfacție cînd încep o frază cu deci? Sînt oare o rebelă la inimă și-mi place să sfidez chiar și cele mai dure legi ale gravitației? Și oare de ce-mi place așa de mult să aberez? Și să parantezez? Iată, Roșu Vertical, eu îmi asum parantezele de vreme ce am observat acum multe postări că n-am nici o șansă să scap de ele), cum mă uitam eu la Craig Ferguson și, mai precis, la episodul ăsta, am văzut primul invitat (pe la mijlocul clipului) și am zis: ioi! Ce pățiși, maică?!

 

Cred că m-am mai felicitat pe aici pentru faptul că nu-s frumoasă, deci nu trebuie să mă streseze foarte tare bătrînețea (mă felicit de cîte ori văd oameni care au fost clar foarte frumoși în tinereți, dar nu știu îmbătrîni decent). Dar, dar! Omul ăla clar n-a fost niciodată o frumusețe (plus că bărbații n-ar trebui să fie chiar așa de obsedați de bine arătare. Nu-ncerc să fiu secsistă, dar chiar nu se pune atîta presiune pe bine arătarea bărbaților, nu?). Așa că de ce a simțit nevoia să-și altereze procesul de îmbătrînire? Și-ncă într-un mod atît de drastic? Oare să fie complet rupt de realitate și să creadă c-a fost vreodată un secs simbol?!

 

 

Știu că sînt vulgară și neintelectuală, dar ce să fac dacă asta mă preocupă acum?! Oare va rupe această postare legătura profund culturală pe care o am cu cititoarele mele (teoretic vreo 7, dar poate unele au dezertat deja pe motiv de două postări pe an)? Va fi ca-n Floare albastră? Că tot mă obsedează de vreo două săptămîni versurile „Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră”. Și anume, mă obsedează pentru că m-am gîndit ce-ar fi dacă, în loc să-i învățăm pe străini înjurături în română (spunîndu-le că-s complimente), i-am învăța versuri la întîmplare și apoi i-am monitoriza să vedem dacă-s pălmuiți? Eu aș pălmui pe cineva care mi-ar spune asta. Păi cum adică, nu mai îs minunată? De ce?! Hm?! Hm?!

 

Problema cu planul ăsta e că-ți trebuie străini talentați și cu memorie bună, că nu-i chiar așa de ușor să înveți versuri și să le pronunți în mod recognoscibil.

Posted in Uncategorized | 8 comentarii

Luna trecută – womenhistorymonth

Eh, ați avut habar? Ați avut, măcar c-ați citit la roșuvertical. Eu de acolo am aflat – la sfîrșitul lunii.

 

Așa că m-am gîndit să scriu despre niște scriitoare care-mi plac mie, dacă tot m-a inspirat Roșu Vertical. Mă inspirase și Ema pe la începutul anului să scriu despre cărțile pe care le-am citit anul trecut, dar mi-a fost lene. Să sperăm că nu mă dezumflu înainte să termin postarea asta.

 

În primul rînd Margaret Atwood pentru că Ochi de pisică m-a dat pe spate acum vreo doi-trei ani și încă nu mi-am revenit. Am mai citit și alte chestii de ea și au fost ochei, dar în nici un caz nu ca antemenționata. Am impresia că, în general, se ține cam la suprafața lucrurilor și lasă cititorii să-și folosească propriile experiențe și emoții ca să umple cartea, dar eu sînt foarte superficială de felul meu așa că am nevoie de mură-n gură. Plus că se simte formația ei de poetă (sau, în orice caz, eu am simțit-o). Nu că Ochi de pisică ar fi fost o carte extrem de explicită în afara copilăriei, dar e despre o persoană adevărată (și nu zic că e sută la sută autobiografică) și am simțit că ce n-am înțeles n-am înțeles pentru că n-am fost destul de atentă sau pentru că nu cunosc natura umană destul de bine, nu pentru că acțiunea și personajele au fost schițate prea sumar – cum mi s-a părut în celelalte cărți. Oricum, ideea e că trebuie s-o recitesc de cîteva ori. Poate anul ăsta ar fi bună o primă recitire.

 

Tot la capitolul canadian, îmi place și Alice Munro, dar aici nu simt nevoia să detaliez. Cred că pot închide capitolul canadian că n-am mai citit alte scriitoare de acolo.

 

O altă carte care m-a dat pe spate e Mîna stîngă a întunericului de Ursula K. Le Guin. Pînă atunci citisem doar SF care aducea mai degrabă cu basmele (da, chiar și Dune și Fundația. Mi-au plăcut mult amîndouă, dar nu-s chiar cărți pentru oameni mari, orice ar spune fanii înfocați). Ei bine, cartea asta e despre umanitate, cum trebuie să fie tot sefeul bun, căci la ce folosește toată știința, ficțiunea și fantezia dacă nu la revelarea naturii umane?!

 

Tot la capitolul sefe, mi-a plăcut și Doris Lessing (bine, Doris Lessing îmi place și în afară de sefe, deși ar trebui să citesc mai multe chestii scrise de ea ca să am o opinie calificată – asta e în română sau în engleză?) – și anume prima carte din ciclul Canopus in Argos, că doar pe asta am citit-o deocamdată. E cam basm, dar mie mi-a plăcut. Intenționez să citesc tot ciclul la un moment dat (poate atunci o să înțeleg ce-i cu zonele vieții. Sau ale morții?!). Și trilogia MaddAddam a Margaretei Atwood – și aia mi-a plăcut, deși și ea e tot cam basm.

 

Barbara Pym, ah, Barbara Pym. Nu mă pot hotărî dacă e mai degrabă amuzantă decît deprimantă, sau mai degrabă deprimantă decît amuzantă. Cărțile ei sînt pline de mici observații foarte ascuțite despre viață și oameni. Prima oară cînd am auzit (sau, mai degrabă am citit) de ea, era comparată cu Jane Austen. După ce am citit-o, m-am gîndit că nu prea seamănă, dar asta e mai degrabă fiindcă pentru mine Jane Austen = Lizzie, dar dacă ne-am gîndi mai degrabă la Persuasiune sau la Mansfield Park (cred – pe asta n-o prea mai țin minte)… Cărțile ei nu-s așa de glamoroase ca Mîndrie și prejudecată, dar sînt foarte, foarte bune (probabil mai bune ca Mîndrie și prejudecată). Excellent women. Asta e prima pe care am citit-o și cea care mi-a plăcut cel mai mult pînă acum.

 

Tot la capitolul Barbara Pym – Angela Thirkell (căci scria cineva undeva că seamănă cu Barbara Pym. N-aș prea zice – are observații foarte ascuțite despre natura umană, dar preferă să stea la suprafața amuzantă a lucrurilor). E foarte, foarte amuzantă. Pomfret Towers (tot prima carte de a ei pe care am citit-o) e una dintre cele mai amuzante (mă repet, dar așa e) cărți pe care le-am citit în viața mea. A scris foarte multe cărți de genul și bănuiesc că devine enervantă la un moment dat, că nu cred că schimbă rețeta. E un fel de Wodehouse feminin, dar mai amuzant decît Wodehouse (cred, nu-mi-i amintesc foarte bine pe Jeeves și Wooster. Apropo, ați văzut serialul cu Laurie și Fry?).

 

Și Muriel SparkMemento Mori. Mi-a plăcut mult mai mult ca The Prime of Miss Jean Brodie. E superamuzantă în vreme ce te face să-ți fie superfrică de propria bătrînețe (de asemenea, s-ar putea să simți nevoia să torni rapid niște copii pentru multpomenitul pahar cu apă).

 

Din motive mai mult sau mai puțin obscure, toate acestea sînt scriitoare de limbă engleză. Trebuie să mai citesc și scriitoare de alte limbi. De exemplu română. Trebuie să gugălesc și să mă gîndesc.

 

Evident, îmi plac cărțile amuzante.

 

Posted in Uncategorized | 9 comentarii